Alpinista Claudia Damoc: "Pentru mine, viata e descoperire"

Despre Claudia nu stiam prea multe, dar dupa acest interviu m-am indragostit, pur si simplu, de ea, de viata pe care o are, de minunatiile pe care le face. Are 33 de ani, este din Brasov si mai are timp, pe langa alpinism, si de pasiuni: fotografie, escalada, snowboarding si mountainbiking. Initial, m-am gandit ca voi taia din interviu, il voi ajusta, dar nu am putut. Stii genul acela de om care te inspira, iti umple sufletul de bucurie atunci cand ii auzi sau ii citesti cuvintele? Ei, exact asa este si Claudia Damoc, este un om plin de viata, indragostit de natura si gata oricand sa descopere inca o minunatie.

Cum a fost pe Denali, cel mai inalt varf al Americii de Nord? Cum a fost expeditia pe care ai facut-o alaturi de Ioana Molnar?
Expeditia pe Denali a fost un miracol - de la inceput pana la final. Cand am luat hotararea sa plecam in Alaska, nu aveam decat ceva echipament si o doza mare de entuziasm. Una dintre intrebarile primite de la sponsori a fost chiar: "Nu ar fi mai bine sa asteptati pana trece criza?". Raspunsul meu a venit natural "Visele se implinesc si pe vreme de pace si pe vreme de razboi".

A urmat o perioada nebuna, in care am pus la punct strategia de comunicare, am gasit sponsori, am cumparat/imprumutat echipament, m-am antrenat - fizic, mental si emotional. Am citit multa literatura motivationala (va recomand cu caldura cartea "Gata cu scuzele! Traieste din plin!") si am avut aproape mai multi prieteni decat ma asteptam. Toata lumea ma incuraja si mi-am dat seama ca aceasta expeditie poate fi un vis implinit pentru mai multi, nu doar pentru mine. Le multumesc tuturor! Mi-au fost sprijin aici, inainte de expeditie si acolo, pe Denali, in momentele cele mai dificile.

Inainte sa plec, citisem multe despre Denali, dar m-am gandit ca se exagereaza cu anumite aspecte. Am ajuns acolo si am aflat ca era chiar asa - unul dintre cei mai frigurosi munti din lume (din cauza apropierii de Cercul Polar temperaturile scad dramatic, mai ales in timpul noptii), cu vreme aproape imposibil de prezis, distante foarte lungi de parcurs cu un rucsac in spate si o geanta pe sanie (in total aproape 60 kg).

A fost cel  mai greu lucru pe care l-am facut pana acum! Din momentul in care am aterizat pe ghetar - la 2200 m, am avut senzatia ca sunt pe o insula pustie, unde se poate intampla orice. Provocarile din prima parte a expeditiei au fost sa ne obisnuim cu greutatea, cu mersul pe rachetele de zapada - printre crevase, pe zapada sau gheata, la vale sau in pante abrupte, cu sania (cu care am dezvoltat o "relatie" pana la sfarsitul expeditiei), cu aranjatul si stransul taberelor (pregatit locul pentru cort, desfacut/strans bagaje, pus/strans cort, topit zapada, facut mancare si apa, pregatit spatiul de dormit, ingropat provizii in zapada). De asemenea, pentru ca aproape tot timpul am fost legata in coarda cu Ioana, a trebuit sa ne gasim un ritm potrivit de mers si o sincronizare in aproape tot ce am facut impreuna. De multe ori am fost pe punctul de a ne certa, fara motive prea serioase, doar din cauza dificultatilor externe pe care le intampinam pe masura ce avansam in taberele superioare.