Mergeți pe jos din Moldovița spre Vatra Moldoviței, acolo unde se află mănăstirea patrimoniu UNESCO. Când? La început de mai? De ce? Pentru că o să simțiți miros de bio. O să înțelegeți bine cum se face de se ajunge la conceptul bio și la realitatea identică. 

 

Miroase pe acel drum a floare de măr și a băligar. A câmp reavăn și, aș zice, a fân uscat, deși e doar luna mai, iar ceea ce va deveni, de-a lungul anului, fân e doar iarbă de un verde primăvăratic. A straturi proaspăt lucrate, ce adăpostesc germenii viitoarelor legume/verdețuri pe care țăranii locului ți te oferă, cu demnitate bucovineană. Cel puțin pe cele care au rămas de anul trecut că anul acesta, în mai, nu a ieșit nici măcar un mugur să-ți dai și tu seama ce au pus ei acolo, în pământ. Pentru că în Moldovița și Vatra Moldoviței timpul e mai în urmă, e mai frig decât în restul Moldovei române.

 

Iar câinii din și dintre cele două sate sunt vajnici. Buni păzitori. Nu te mușcă, că-s ținuți în țarcuri curate, cu lanțuri viguroase; dar te latră bine, toată perioada în care te afli în perimetrul lor.

Casele sunt înalte sau, în orice caz, au odăi mari, în care încap chiar și eu, care sunt cât un stâlp de telegraf, cum a scris Paula Săcui, în Nu mi-e frică.

 

Cred că acolo Bizanțul, cu icoanele bizantine și muzica psaltică, terapie curată, demonstrată științific în depresie, se poate simți la domnia sa acasă. Fiindcă mintea și sufletul beneficiază de răcoarea locului și de răgaz de păreri de rău, de mărturisiri/spovedanii, de update, refresh și de da capo-uri. 

Nu se știe dacă monahiile au luat de la mirenii de acolo, sau invers, o demnitate în trăire. Viețuire a oamenilor sau a maicilor hotărâtă. În a ți-l mărturisi pe Dumnezeu sau în a-ți da informații despre mocănița din limitrofa Huțulca.

 

Iar ceea ce uimește e că locurile acestea sunt între cele mai cosmopolite ale lumii, pentru că maicile au zeci de ani de viețuire monahală, dar nu-s moldovence. Nu toate. Is din toate regiunile istorice române. Cu graiuri păstrate, specifice fiecărei zone de proveniență. Și te întreabă și de origini, și de copii, și despre serviciu, si despre unde o să înnoptezi, și despre bisericile locului din care vii și-ți spun și despre pictură, și despre restaurare, și despre istorie, și despre geografie. Și despre MÂNTUIRE. Dar voalat, așa, într-o doară...Ca și cum nu despre asta se vorbește.

 

Iar oamenii, cu pensiuni, îți arătă poneii de mii de euro. Pe care îi cheamă occidental, Annabelle și Rockie. Cu care îi captivează și vindecă, de anxietate, de neîncredere, de agresivitatea din familie, grădiniță, școală,  pe copiii turiștilor. Trambulinele de sute de kilograme, tot pentru cei mici. Spun cu mândrie că îi ajută copiii, proprii, ca să facă față fluxului de turiști, pe care îi aduc în Bucovina, prin intermediul agențiilor de turism bucureștene. Tot ei vorbesc de bine, de austriacul care a luat mocănița, de la Huțulca. Căreia i-a lungit terasamentul. Pe care o ține vie. De care îi pasă. Și pentru care se implică. Și care, bineînțeles, îi auduce profitul cuvenit.

 

Mergeți în village-break la Moldovița, în județul Suceava. Biserica, având hramul Buna Vestire, Mănăstirii Moldovița, din comuna Vatra Moldoviței, a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareș în 1532. Pictura, realizată în 1537, este atribuită meșterului Toma (“Toma de la Humor”), cel care a pictat și Mănăstirea Humor.

 

Nu cred că Dostoievski a trecut pe aici, dar într-un loc ca cel în care e poziționată Mănăstirea Moldovița se înțelege cum frumusețea, fizică și cea sufletească, va salva lumea.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!