Iata cum vorbeste regizorul Peter Strickland despre capodopera sa:
"A inceput cu o mostenire de 30.000 euro"
Care este prima imagine cu Katalin care v-a trecut prin cap?
Nu a fost imaginea unei femei, ci a unui film, "Les chevaux de feu" pe care Sergei Paradjanov l-a filmat in 1964. Actiunea se deruleaza intr-un satuc din Carpati si exista o scena in care un pusti isi cauta cu disperare tatal, strigandu-i numele in padure. Este un tip de cinema straniu, dar si exotic, iar eu nu eram obisnuit cu asemenea lucruri in Anglia. Katalin Varga s-a nascut din toate aceste filme de atmosfera pe care le consumam in adolescenta: Paradjanov, dar si Tarkovski, fratii Quay, etc. Doream sa tratez temele clasice ale razbunarii si ale mantuirii, dar in felul meu, adica contra asteptarilor spectatorilor.
De unde aceasta fascinatie pentru peisajele carpatine?
Din faptul ca sunt un orasean. Am crescut intr-un oras din Berkshire, Reading, care nu are decat un punct de interes: l-a "adapostit" pe Oscar Wilde pe durata celor opt luni de inchisoare cand acesta a scris "De Profundis". Nu exista lucruri mai opuse ca Reading si Carpatii. In plus, de-a lungul vietii mele, am realizat ca natura ma inspira mai mult decat un decor urban ca cel al lui Mike Leigh sau al lui Ken Loach. Sunt un copil al cinematografului european. Ador filmele britanice, de fapt, depinde de perioada: anii '80 au fost meteorici, cu Greenaway si Derek Jarman, anii 90 au fost... ma opresc ca sa nu spun prostii (rade). Deodata, m-am intors catre Herzog, Nicolas Roeg sau Fassbinder pentru unicitatea lor si lipsa lor de masura. Dar nu dorinta de a filma in Romania a fost esenta proiectului. Initial, trebuia sa mergem in Albania, dar era prea periculos, din cauza incidentelor de la frontiera cu Kosovo.
A durat aproape patru ani sa terminati Katalin Varga. Sunteti perfectionist?
Motivele sunt cu totul altele! In 2001, am mostenit 30.000 de euro dupa decesul unchiului meu. Am crezut ca vor fi suficienti pentru a filma primul meu film, dar ar fi fost nevoie de 200.000 pentru filmarea din Romania. Asa ca am preferat sa astept un moment mai potrivit. Pre-productia a inceput in cele din urma in aprilie 2004, filmarea s-a desfasurat foarte bine, dar post-productia a fost de cosmar: nu mai aveam bani sa platesc asa cum trebuie monteurul si nu gaseam niciun distribuitor interesat. In 2007, am lasat totul, mi-am gasit o slujba normala si m-am intors sa locuiesc in Anglia... la mama. M-am resemnat, spunandu-mi ca 'macar am incercat'. Timp de opt luni, nu s-a intamplat nicio minune. Pana in momentul in care doi producatori maghiari m-au sunat si mi-au propus o finantare. Am reusit sa termin post-productia in decembrie 2008.
La filmare, cum este sa fii un englez pierdut in mijlocul Transilvaniei?
Este ca orice om care nu si-a facut timp sa invete maghiara (rade). Sincer, nu ma simteam pe teritoriu total necunoscut: sunt pe jumatate grec, mama este ortodoxa, tata preda limba franceza astfel incat cultura europeana a fost foarte prezenta in educatia mea. Nu am avut niciodata pretentia sa fac un film realist cu privire la aceasta tara. Katalin Varga nu este portretul unei romance, este o cautare de sine cu rezonanta universala. Este si un basm: am ales sa abordez acest subiect delicat ca si cum ar fi fost o calatorie aproape fantastica si cu un ritm impus. Katalin si fiul sau merg cu sareta, nu cu masina de curse!
A fost important pentru credibilitatea filmului sa o alegeti pe Hilda Peter, o actrita necunoscuta publicului?
Da. Nu am avut niciodata intentia de a angaja o actrita renumita, cu atat mai putin o vedeta. In mod obiectiv, din motive ce tin de buget, dar chiar daca as fi dispus de mai multi bani, tot nu as fi facut-o. Cand pe ecran apare o fata necunoscuta, spectatorul simte curiozitate. Si aceasta curiozitate fata de actor este transferata personajului. Atunci cand vad un film, chiar remarcabil, cu Tom Cruise, chiar daca este excelent, il vad pe "Tom Cruise" care "interpreteaza", "compune", "presteaza". Este placut, dar nu ceea ce cautam eu.
Hilda i-a dat personajului Katalin autenticitatea pe care o doream. Experienta sa in teatru i-a permis sa se joace cu limbajul corporal si sa faca fata conditiilor de munca: ritmul intensiv, imposibilitatea de a filma mai multe duble, etc.
Expresia luminoasa afisata de Katalin, chiar daca trece printr-o tragedie personala, este tulburatoare...
In scena de la lac, acolo unde este fata in fata cu cel care ii devine calau, Katalin profita: o parte din ea este deja moarta, dar ea isi ia revansa. Tipul este prins, este o marioneta in mainile ei: ea se poate "juca" cu el cum doreste si asta ii face placere. Totusi, aceasta iluzie de serenitate nu o transforma intr-o sfanta. Calatoria ei este oricum, dar nu crestina; insa religia explica anumite trasaturi uimitoare ale comportamentului sau. Cum ar fi faptul ca ea nu se revolta contra fatalitatii.
In ciuda duritatii povestii, ati ales sa eliminati violenta. Din ce motive?
As minti daca as invoca si de aceasta data un buget limitat. Chiar daca Katalin a suferit ingrozitor, filmul se concentreaza asupra razbunarii si a iertarii: arat consecintele unui act monstruos si nu actul in sine. Cred ca este dificil de evitat voyeurismul aratand actul, chiar daca intentiile regizorului sunt ireprosabile. Aratand violenta inseamna ca iti asumi riscul de a privilegia punctul de vedere al barbatului. In mod mai general, sunt convins ca daca arati mai putin, impactul este mai mare. Este un mod de a face spectatorul responsabil, de a-l obliga sa fie activ. Ca sa revin la scena de la lac, prietenilor mei li se parea prea lunga si cu prea multa vorbarie, dar mi-am mentinut punctul de vedere. Imi amintesc ca in anii '90, despartirea fostei Iugoslavii a adus imagini atroce pe care le priveam la televizor, pe cand luam cina in familie. Mai tarziu, am cunoscut pe cineva din Sarajevo care a trait razboiul si care mi-a povestit amintiri personale. Am avut cosmaruri: povestile sale erau de o suta de ori mai pregnante decat orice imagine.
Filmand barbaria, nu riscati oare sa "ucideti" si personajul Antal in ochii spectatorilor?
Sigur ca da si a fost un punct esential pentru mine. Pe masura ce Katalin avanseaza in cautarea sa, linia dintre Bine si Rau se estompeaza si intalnirea sa cu Antal este o dovada in acest sens: in ochii sotiei sale, el este opusul omului pe care l-a cunoscut Katalin. Spectatorul este la curent cu actul comis de Antal, dar trebuie sa aiba si libertatea de a vedea omul care a devenit. Ceea ce nu impiedica pe nimeni sa-l vada, si nici pe mine ca regizor sa il filmez, gol si vulnerabil intocmai cum a fost Katalin atunci.
Filmul a castigat Ursul de Argint la Berlin, pentru sunet. Acesta, impreuna cu muzica, contribuie la instalarea unei atmosfere nelinistitoare...
Muzica m-a insotit si m-a inspirat intotdeauna in calatoriile mele in Romania, pe atunci cand cautam locuri unde pot filma. Trupa din care fac parte "The Sonic Catering Band" colaborase deja cu Steven Stapleton si cu Geoff Cox, ale caror compozitii le admir. De asemenea, admiram ce a facut Ala Splet in Eraserhead, modul sau de a utiliza sunetele industriale pentru a exprima starea de spirit a personajelor. Daca luam un film a carui actiune se desfasoara la tara, sunetele de ambianta sunt de obicei pe planul doi: in Katalin Varga, sunt scoase in fata, cateodata intr-un mod agresiv, cateodata asociate cu muzica, in asa masura incat linia de demarcare dintre acestea si efectele sonore este in final anulata. Acest lucru intareste aspectul cetos, aproape ireal, al calatoriei lui Katalin si a fiului sau.
Filmul incepe cu o impresie de realism, aproape naturalism. De ce i-ati dat incet incet imaginea unui cosmar cu ochii deschisi?
M-am chinuit cu autenticitatea deoarece drama traita de Katalin si dorinta sa de razbunare sunt absolut reale. Atunci cand pregateam filmul, m-am imaginat in cultura si moravurile transilvanene, am citit carti despre acea regiune, am ascultat muzica localnicilor etc.
Dar am realizat ca voi ramane, indiferent de situatie, un strain, si ca esenta filmului era in alta parte. In final, doar contextul si mediul sunt realiste, mai ales raportul localnicilor care erau si catolici. Aceasta realitate mi-a permis sa transcend o poveste foarte trista incercand sa ating spiritualul.
Anumite planuri, cum ar fi cel din padurea intunecata si amenintatoare, evoca universul lui David Lynch care va fascineaza de atata timp...
Este adevarat ca mi-a marcat adolescenta dupa ce am vazut Eraserhead si mi-a deschis apetitul de cinefil. Dar, in mod ciudat, cred ca m-am gandit mai mult la "La nuit du chasseur" atunci cand filmam. Chiar sper ca filmul "Katalin Varga" nu este plin de referinte inconstiente la David Lynch!
Ati spune, ca regizor, ca scopul dumneavoastra este de a pune publicul in situatia de a trai o experienta senzoriala?
Da, deoarece cinematografia a fost mereu o calatorie, cateodata atat de intensa, incat sper sa pot provoca si eu una spectatorului. Prea multe filme sunt doar narative sau ilustrative: acest aspect poate fi o calitate, dar limiteaza sfera cinematografiei. De exemplu, imi place mult sa vad si sa revad "Kes" al lui Ken Loach, dar raman atasat organic de oameni cum ar fi Jodorovsky sau Stan Brakhage. Imi place cinematografia care imi permite sa ating locuri unde camera nu se poate aventura rational.
Interviu pus la dispozitie de Transilvania Film