Weeki Wachee nu e un parc obişnuit. Lipsit de grandoarea unui Disney Land, are totuşi sclipiciul lui, iar aşa ceva nu vezi în altă parte. Este singurul oraş al sirenelor din lume - asta spune ceva! Sirenele de la Weeki Wachee sunt o "specie" atât de preţioasă, încât autorităţile locale le protejează, considerându-le un simbol al statului Florida. Din 1947, publicul a urmărit spectacolele de balet subacvatic, iar şansa de a se poza cu o sirenă a făcut fericiţi mii de copii.

Transmisă din generaţie, meseria de sirenă nu-i pentru oricine. Oricât de pasionate ar fi, fetele trebuie să treacă mai multe teste şi să urmeze antrenamente solicitante. Să ştiţi că şi sirenele ies la pensie, dar plăcerea de a vedea surprinderea şi încântarea de pe feţele spectatorilor de toate vârstele le face să se întoarcă, din când în când, în lumea magică din acvariu. Chiar dacă nu mai au silueta de altădată, mişcările lor sunt aceleaşi. S-au născut sirene, vor fi sirene cât vor trăi.

 

 

Între Disney World şi Weeki Wachee Springs sunt doar două ore de mers cu maşina, dar ai senzaţia că distanţa parcursă este mai mare - de la parcul spectaculos şi hoteluri cu room service treci la moteluri fără internet Wi-Fi, situate pe marginea autostrăzii, printre case de amanet care cumpără arme şi aur. La intersecţia dintre şoselele 50 şi 19, un indicator vopsit cu albastru şi alb îţi spune că eşti binevenit în Weeki Wachee Springs, un "orăşel" foarte mic. Populaţie: 4. Suprafaţă: 217 hectare. 

Virginia Sole-Smith, o scriitoare free-lancer care a mai lucrat pentru publicaţiile Elle, Harper’s Magazine şi Slate, a fost aici şi a văzut cum este să fii sirenă. O ieşit o poveste pe cinste, publicată de New York Times Magazine, suplimentul de weekend al prestigiosului cotidian american.

Sirenele susţin trei sau chiar patru spectacole pe zi la Teatrul Subacvatic Newton Perry. Perry a fost un întreprinzător local şi scufundător care a construit clădirea teatrului direct în stânca de calcar, în primăvara anului 1947. Era întuneric înăuntru când Virginia a intrat şi s-a aşezat pe banca de lemn, în faţa cortinei albastre cam prăfuite, aşteptând show-ul de la ora 11.00. Ceva deosebit: "Mica Sirenă", de Hans Christian Andersen. 

 

În acea dimineaţă de aprilie, sala era pe jumătate plină, iar cei mai mulţi spectatori erau pensionari şi copii care nu-şi găseau locul, foindu-se de colo-colo. Dar când s-a auzit muzica, atmosfera s-a schimbat.

 

 

 

În bazinul înconjurat de pereţi de sticlă, situaţi cam la 30 de metri unul de celălalt, Virginia şi ceilalţi spectatori văd cum răsare soarele. Grupuri de peştişori şi broaşte ţestoase înoată în voie printre lamantini (mamifere cetacee asemănătoare cu foca, care trăiesc în regiunile tropicale din America și din Africa).

Crystal Videgar, o dansatoare în vârstă de 32 de ani, înoată spre peretele de sticlă, cu o coadă de un roșu aprins. Ea parcurge zâmbind întreaga lungime a peretului de sticlă fără să pară că are nevoie de aer. În acel moment, Virginia Sole-Smith începuse deja să creadă în sirene, deși cu doar 10 minute mai înainte stătuse de vorbă cu Crystal Videgar.

Videgar e acum însoțită în apă de alte două femei și încep să se rotească încet și să danseze, în ritmul melodiei lor, "Am cucerit lumea cu coada", care e un fel de imn: "Nu suntem ca alte femei/Nu trebuie să facem curat și să gătim/Și nu vom îmbătrâni niciodată/Am cucerit lumea cu coada". Numărul evocă vechea Floridă, din perioada 1940-1970, când industria de turism a acestui stat american a cunoscut o dezvoltare explozivă. "Când te gândești la Florida, te gândești la flamingo roz, curse de mașini la Daytona Beach și la sirenele de la Weeki Wachee", spune John Athanason, directorul de relații publice.

"World by the Tail" și toată producția pentru "Mica Sirenă" au fost însă compuse în 1991, când "Vechea Florida" era deja pe ducă, iar cei de la Weeki Wachee căutau să le amintească locuitorilor din acest stat de moștenirea lor culturală, la fel de mult precum Disney și noile superparcuri de distracții din Orlando, scrie New York Times Magazine.

La început, Weeki Wachee a fost un loc natural pentru înot, dezvoltat într-un izvor de 35 de metri adâncime care alimentează râul Weeki Wachee, cu o lungime de numai 11 kilometri, și care se varsă în Golful Mexic. Când Perry a construit aici teatrul, el a scufundat două rezervoare de aer la baza stâncii de calcar, din care a tras două furtune, astfel că scufundătorii pot înota la șase metri adâncime fără să se mai ridice la suprafață pentru a respira. Perry a angajat apoi câteva tinere, majoritatea studente de prin zonă și chelnerițe și le-a învățat să facă dans acvatic, un spectacol în genul celor de la Cypress Gardens, doar că la Weeki Wachee totul se întâmpla sub apă. Fetele lui Perry au învățat să bea o licoare numită Grapette și să mănânce banane în timp ce stăteau pe pervazul peretului de sticlă, sub apă. N-o să vă vină să credeți, dar Perry nici măcat nu le plătea pentru treaba asta: munceau doar pentru mâncare, pentru costumele de baie primite cadou și pentru celebritate. Cozile de sirene aveau să apară mai târziu.

După 1959, când Societatea de Televiziune Americană a cumpărat parcul, fetele au început să câștige și ele niște bănuți - 25 de dolari pe lună - pentru a locui în dormitoarele de acolo. 

Următorul deceniu a fost faza de apogeu: se țineau nouă spectacole pe zi! În fiecare an, jumătate de milion de oameni veneau aici ca să vadă sirenele. "Mermaids on the Moon" ("Sirenele pe Lună") era cel mai de succes show în 1969. Pe vremea aceea, multe dintre fete încă proveneau din zonă, iar cele 35 de posturi de sirene erau foarte râvnite. "Atunci nu prea era mare lucru de făcut pe aici", spune Bev Sutton. Ea a înotat la Weeki Wachee din 1969 până în 1972 și lucrează acum la o companie, în apropiere. "Acum e altceva. Dar atunci fetele de la Weeki Wachee erau niște celebrități."

În 1971 a venit Disney. La început, turiștii petreceau o zi sau două la Walt Disney World, apoi își ocupau restul săptămânii vizitând alte atracții din Florida. Dar, pe măsură ce parcurile din Orlando s-au înmulțit și au devenit tot mai mari, turiștii au rămas acolo. Tradiția Floridei, locurile cu amprentă locală pe care turiștii le căutau dintotdeauna, au fost înlocuite, tot aşa la felcum Wal-Mart a ucis prăvăliile, iar multiplex-urile au eliminat cinematografele independente, scrie NYT Magazine. 

Complexul Cypress Gardens s-a închis în 2003, Weeki Wachee a fost la un pas de ultimul spectacol: trotuarele s-au umplut de crăpături prin care s-au ițit buruienile, vospeaua de pe statuile de la intrarea în parc s-a cojit, iar spectatorii au devenit o raritate - deseori puteai număra pe degete oamenii din sală. Inevitabil, cortina se lăsa încet peste dansul sirenelor și nu avea să se mai ridice niciodată. "Aveam de ales: plăteam salariile sau plăteam factura la curent?", își amintește fosta înotătoare Robyn Anderson, actualmente asistent manager la Weeki Wachee. În 2001, la 27 de ani, ea a fost aleasă primarul micii localități. Era printre cei mai tineri edili din Statele Unite. "Și singurul primar-sirenă", glumește ea.

 

 

Anderson e plătită cu mai puțin de 10 dolari pe lună pentru funcția sa. Ea încheie acorduri cu companiile de utilități și negociază contracte cu firmele din zonă. Când a fost aleasă, criza atingea punctul maxim, iar Anderson a refuzat chiar și acest salariu modic, donându-l pentru campania "Save Our Tail", pe care ea și alți angajați de la Weeki Wachee au conceput-o în 2003 pentru a atrage atenția presei asupra încercării lor de a salva parcul. "Eram disperați", povestește Anderson în discuția sa cu publicista Virginia Sole-Smith. La un moment dat, Anderson și Athanason au încercat să cumpere un reality show și le-au adus pe Paris Hilton și Nicole Richie să filmeze aici un episod din "The Simple Life 2".

 

 

După mai mulți ani în care proprietarii s-au tot perindat fără să izbutească să facă ceva notabil, parcul a fost preluat de primărie, iar Anderson și angajații au decis să-l cedeze autorităților statului Florida, care l-au transformat în ceea ce este acum: Weeki Wachee Springs State Park. Adică Izvoarele din Parcul de Stat Weeki Wachee - asta înseamnă că autoritățile protejează atracția naturală a zonei.

Cum-necum, sirenele au fost salvate de la dispariție. Ele devenit angajate ale statului Florida. Cu ajutorul guvernului local și cu banii strânși de organizația non-profit "Friends of Weeki Wachee", parcul s-a redresat și a angajat mai mulți oameni. Astăzi, aici lucrează 21 de femei și trei bărbați, ca scufundători.

Să nu credeți că totul merge ca pe roate acum! Parcul trăiește, dar e foarte departe de gloria de altădată. S-ar putea face mai multe aici, însă există unele piedici.

Colaborarea cu departamentul parcurilor de stat nu este ușoară. La început, Anderson a avut de dat explicații pentru achiziționarea unor lucruri precum bikini, sutiene, cozi de sirenă și articole de machiaj, folosite pentru a acoperi costurile unor coșuri de gunoi sau mașini de trasat dungi pe asfalt. 

Scopul autorităților statului Florida este de a proteja izvorul și râul. Pentru birocrați, show-ul prea puțin contează. Rămâne de discutat cât de mult ajută spectacolele sirenelor la eforturile de conservare a mediului, scrie Virginia Sole-Smith. "Mi-ar plăcea să cred că le dau mai multă atenție fetelor, dar nu-i așa - nu pentru că le neglijează total, dar nu sunt interesul lor principal", este de părere Barbara Wynns, care a înotat la Weeki Wachee în perioadele 1967-1969 și 1972-1975. Acum ea lucrează ca voluntar în parc și e ambasador neoficial al acestui stabiliment. "Noi suntem o atracție istorică de 65 de ani, iar ei au 30 de ani de administrație, așa că nu putem să comunicăm", spune Barbara.

În a doua dimineață petrecută la Weeki Wachee, nouă femei, cu vârste între 19 și 33 de ani, se fâțâie de colo-colo în camera de scufundare, în bikini și costume de baie. Se pregătesc pentru primul show al zilei, în timp ce o bârfesc pe Rihanna, își verifică telefoanele și glumesc despre ce fund ar încăpea într-un anume costum. Prinși între schimbatul costumelor și dușuri, membrii echipei n-au timp să se mai ferească unii de alții. "Nu poți să fii rușinos aici, suntem ca o familie", explică un înotător îmbrăcat cu niște colanți de nylon foarte mulați, pe care fetele îi poartă pe sub coada de sirenă, pentru a le ține cald.

 

 

"Ne place că trebuie să ne schimbăm toată ziua. E ca și cum ne-am întoarce în copilărie", spune Crystal Videgar în timp ce se machiază pe o bancă în fața unei oglinzi cât peretele de lungă.

Videgar și colegele ei câștigă între 10 și 13 dolari pe oră. Ele bagă cartelele de pontaj la intrare, înainte cu o oră înaintea primului spectacol și la plecare, de regulă la 5 după-amiaza. Între spectacole, se ocupă cu pregătirea noilor veniți în echipă, curăță algele depuse pe geamul bazinului, fac ordine în camera de scufundare și apoi intră la duș. În pauze ies pe o terasă însorită și mai zăbovesc la o țigară. Virginia a surprinsă cât de multe fumează. Ele glumesc că inhalarea tutnului le ajută să exerseze respirația sub apă. Glume de sirene moderne...

Spre deosebire de perioada de glorie din '60-'70, astăzi înotătoarele locuiesc în afara parcului. Multe sunt femei măritate, au copii, merg la școală și au și alte joburi, precum coafeză, chelneriță sau îngrijitoare de bătrâni la domiciliu. Le place să fie sirenă, dar ele văd în alte joburi soluția pentru a putea lucra la Weeki Wachee. Vin aici mai mult de plăcere.

 

 

Videgar, de pildă, trăiește într-o rulotă dublă, pe un teren de două hectare, împreună cu partenerul ei, priceput la tatuaje, spune că din 2003, de când e sirenă, a avut nevoie mereu de o a doua slujbă și uneori chiar de a treia. A plecat în 2009 ca să lucreze cu normă întreagă la un bar cu meniu bazat pe stridii, unde salariul era fabulos, dar s-a întors anul trecut, când Anderson a căutat-o și i-a zis că are nevoie de cineva cu experiență pentru a pregăti alte sirene. E nevoie de patru luni de antrenament pentru ca o fată să poată susține un show, scrie NYT Magazine.

Când a sunat-o Anderson, Crystal Videgar a simțit că o flacără îi arde sufletul. N-avea de gând să se întoarcă, dar mama ei se stinsese recent, răpusă de cancer la sân. "Eram într-o perioadă proastă din viața mea", povestește ea. Și-a amintit cât de mult îi plăcea să facă parte din comunitatea femeilor și cât de mult adora mama ei s-o vadă în spectacole. "Ceva înăuntrul meu mi-a spus: <<Trebuie să faci asta>> și nu m-am mai uitat înapoi". Acum, ca să poată fi sirenă patru zile pe săptămână, lucrează chelneriță în timpul nopților și în weekenduri. Acesta e sacrificiul lor pentru arta pe care o iubesc și de care nu se pot despărți. Cine e sirenă măcar o dată, rămâne sirenă toată viața.

Odată terminat machiajul, Crystal Videgar o duce pe Virginia în camera de scufundare, o încăpere mică, ca o saună, cu o gaură plină cu apă, situată în mijlocul podelei. E un puț care coboară patru metri și dă chiar în bazinul în care fetele susțin spectacolele. "Toată lumea se sperie de puț, dar nu e mare lucru după ce o faci prima dată", spune Videgar chiar înainte de a sări.

 

 

Virginia a urmărit-o din camera de control, o mică încăpere din afara teatrului, unde Stayce McConnell conduce show-ul. În vârstă de 34 de ani, McConnell a început să lucreze la Weewki Wachee după ce a terminat liceul și a fost barmaniță la un local din zonă. Ea folosește un microfon amplificat sub apă pentru a le transmite fetelor ce au de făcut. În bazin, ele aud muzica și povestea, iar Staycee le spune și unde găsesc furtunele cu aer pentru a respira exact când trebuie.

Spectacolul "Mica Sirenă" merge înainte. Se aude vocea povestitorului: "A 15-a aniversare este foarte specială pentru o sirenă, pentru că atunci ea are voie pentru prima oară să înoate la suprafața mării."

"Toate urăm a 15-a ei aniversare", spune brusc McConnell. "De ce nu poate și ea să aibă 15 sau 20 de ani? Niciuna dintre noi nu mai are 15 ani", explică ea.

 

 

Oficial, vârsta minimă a înotătoarelor de la Weeki Wachee este de 18 ani, dar au mai fost și excepții de 16 ani. "Nu putem angaja fete la 30 de ani. Le luăm când sunt tinere ca să poată sta aici o vreme. Multe încep chiar după ce termină liceul."

După primul spectacol al zilei, patru fete sunt chemate de John Athanason, directorul de relaţoo publice, în biroul lui. Au întâlnire pe Skype cu o producătoare din Los Angeles, interesată să facă un reality show. "Avem trei-patru propuneri de genul ăsta pe lună. Dar aproape mereu trebuie să refuzăm", spune el. 

Autoritățile statului nu vor ca angajații săi să participe în bikini la emisiuni, iar producătorii TV nu sunt atrași de altceva. Dar Athanason e optimist în privința acestei propuneri de la Los Angeles: e vorba despre o emisiune în care să arătăm cum se produce un spectacol cu sirene la Weeki Wachee. Așa mai merge, sunt șanse să primească aprobare. "Vom fi plătite?", întreabă una din fete. John Athanason nu e sigur de asta.

 

 

În timp ce aşteaptă apelul de la Los Angeles, ele vorbesc despre cum au pătruns sirenele în cultura pop. Un fost angajat al parcului, Eric Ducharme, a descoperit sirenele pe când era copil şi bunicii l-au adus la un spectacol. S-a îndrăgostit de acele fiinţe şi la 12 ani a început să deseneze şi să-şi realizeze propria coadă de sirenă. La 16 ani a interpretat rolul prinţului la Weeki Wachee. 

"Pot să joc fiecare rol din spectacol", i-a spus el Virginei, care i-a făcut o vizită acasă, la 40 de minute de mers cu maşina de Weeki. "Am fost acolo într-un post neoficial. Făceam costume, mişcări de coregrafie, curăţam podeaua, orice", a povestit el. 

Ducharme a plecat de la Weeki Wachee după un an de contract. "Era mult pentru el, încercând să facă toate rolurile", spune Barbara Wynns, voluntara parcului, care îl vede pe Ducharme ca pe un copil pe care l-a adoptat. "De ce nu sunt mai mulţi bărbaţi-sirenă la Weeki Wachee? Pentru că e un parc de stat? Sau conducerea are o problemă în a accepta sexualitatea?", a întrebat Eric.

Ajuns acum la 22 de ani, Ducharme are o afacere prosperă: face cozi de sirenă din silicon şi le vinde cu 500 până la 5.000 de dolari! Munca lui a apărut în reclame pentru Target şi bomboanele Skittles. Spune că Lady Gaga a îmbrăcat una din cozile lui, la un concert susţinut în 2011. Cine cumpără aşa ceva? "Cred că orice fetiţă îşi doreşte să fie sirenă în copilărie. Mulţi părinţi le cumpără pentru copiii lor, dar avem şi femei, chiar şi mulţi bărbaţi, pentru că le place experienţa magică de a înota cu o coadă. E o alegere care ţine de un stil de viaţă", explică el.

Între timp, fetele aşteaptă degeaba în biroul lui Athanason. Apelul n-a mai venit niciodată, iar John Athanason încă mai aşteaptă o asemenea oportunitate. 

"Cum am văzut pentru prima oară un spectacol la Weeki Wachee, la 13 ani, i-am zis mamei mele că nu mă voi căsători niciodată şi nu mă voi duce la liceu. Voi fi sirenă", își amintește Barbara Wynns, care oficial a încetat să lucreze la Weeki Wachee în 1975, dar care de fapt n-a renunţat niciodată să facă asta. Totul în casa ei, supranumită "Lăcaşul sirenelor", e legate de aceste fiinţe: bibelouri, ornamente, fotografii, chiar şi pereţii din baie, prosoapele de mâini şi capacul de la toaletă sunt decorate cu sirene. "N-am altă identitate. Am petrecut un an şi jumătate încercând să nu fiu sirenă şi am ajuns la concluzia că asta e, sunt sirenă", spune ea.

Chiar şi când era măritată şi lucra în Virginia, unde vindea ochelari de soare, Wynns se prezenta ca "sirenă" şi îi băga în ceaţă pe clienţi.

 

 

Nu, nu e nebună. E un fenomen, toate păţesc aşa. Unele se prezintă ca sirene când trimit mailuri, altele pun acest cuvânt la profilul de pe Instagram. Dar la Barbara Wynns e mult mai mult. Împreună cu soţul ei, a construit casa de lângă Weeki Wachee în 1993, ca reşedinţă de vacanţă. Când parcul a ajuns în declin, ea a organizat spectacole ale fostelor sirene care erau plecate dar doreau să se întoarcă. 

 

Ca o adevărată mamă, Wynns le ia apărarea fetelor, conştientă că percepţia publică asupra fetelor nu e cea corectă. "Uite, de fiecare dată când există un grup de femei, oamenii le numesc târfe. Dar fetele astea sunt prietene, au familii - ele doar adoră să poarte o coadă. Încă n-am întâlnit vreuna care să încerce să folosească asta ca pe o identitate sexuală", spune ea.

În fiecare lună, Wynns (în dreapta imaginilor) se implică în organizarea unui spectacol cu şapte foste înotătoare, cele mai bune prietene ale sale. 

 

 

 

Rămasă văduvă, Barbara Wynns este acum mama adoptivă a sirenelor, le aniversează zilele de naştere şi le dă sfaturi în viaţa de zi cu zi. "I-am spus Barbarei că vreau să fiu ca ea când voi creşte", povesteşte Stayce McConnell, fata din camera de control. "E visul meu să am propriul lăcaş al sirenelor."

Cine s-a născut pentru a fi sirenă asta va fi toată viaţa.

Foto: Hepta, AFP/Mediafax

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!