Nu știu dacă îl știți pe bețivul Gării de Nord, interpretat de Florin Zamfirescu în Filantropica, dar eu m-am trezit cu versurile lui în minte. Mă rog, impropriu spus că m-am trezit, că nu prea m-am trezit. Adică, după 21 de km la pas de urcare și coborâre, m-am trezit moartă, ca să zic așa.

Chiar la bețivul Gării de Nord m-am dus cu gândul când recita el pe băutură și a luat un pahar pentru ”În odaia strâmtă, pe un pat diform, zac strivit în perne de un pumn enorm”. Odaie strâmtă mi se părea cortul și nu puteam nici să respir. Nu pentru că nu era aer în cort, ci pentru că mă dureau coastele și mi-era destul de greu să trag aer în piept. Trăgeam jumătăți de respirație și mă gândeam că, cel mai probabil, am fost atacați de urs. Clar ursul mâncase jumătate din mine în timpul nopții pentru că eu nu mai aveam picioare - nu mi le mai simțeam.

Vedeam că s-a luminat afară, părea să fie în jur de 6 și mă rugam să doarmă copilul până la ora 14, a doua zi. Speram să nu mă solicite nimeni cu nimic. Mi-am spus rugăciunea asta în minte și mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii, că numai asta mai puteam mișca. Nu știu cum să vă explic ca să înțelegeți. Mă simțeam călcată de tren și singura bucată din mine, care mai era vie, era asta cu capul. Parcă trecuse o șenilă peste cort în timpul nopții și mă transformase într-o plantă presată, gata de pus în ierbar.

Mă gândeam la ziua precedentă și la toate frumusețile pe care le-am văzut și parcă îmi mai reveneam un pic.

Copilul, că așa e în viață, s-a ridicat imediat în capul oaselor și m-a anunțat că e zi, iar eu trebuie să ies cu el să ne bem laptele - el, cafeaua cu lapte - eu.

Să știți că el mi-a pus șosetele în picioare. Vedeți? Am întins coarda și l-am trimis și cu bidonul la izvor să ia apă. M-am spălat stând pe scaun, lângă masă, ca un pacient de la ortopedie.

Nu știu cum ies râmele din găurile din pământ, nu am văzut operațiunea asta niciodată, dar am toate motivele să cred că știu cum fac pentru că așa am ieșit și eu din cort duminică dimineață.

Dar a fost frumos! V-am zis? V-am zis asta deja! Copilul nu s-a resimțit deloc sau, cel puțin, a reușit să mascheze bine și să iasă el cel mai viteaz în ecuația asta.

Citește și: Jurnal de cort. Ziua 6. Paradisul e în afara ariei de acoperire a rețelei

Am șopârlit pe lângă cort până spre prânz, am băut apă și m-am uitat la apă până m-a luat foamea. Nu avea nimeni energie pentru nimic. Când n-am mai putut să stăm de foame, am pus ceaunul în funcțiune, pentru că mi se pare cel mai nepretențios mod de a găti. Le arunci pe toate acolo, bagi foc și ai mâncare. Am scos ceapa, ardeiul și roșiile luate din

Piața Lidl din Hațeg, conservele de fasole Freshona și cârnații cabanoși Pikok. Am tocat totul și am dat la foc: ceapă, ardei, cârnați, am aruncat roșiile mai târziu și, spre final, fasolea care era deja fiartă. Am mai pus ce condimente am mai avut la plic: rozmarin, piper, pătrunjel uscat. Am mai găsit și niște usturoi și am încheiat.

A urmat masa tăcerii. Ne-am împrăștiat pe la umbra pomilor, pe pietrele de pe malul lacului Gura Apei și am mâncat fără să scoatem prea multe cuvinte.

A fost cea mai bună mâncare din viața mea. Nu știu cum s-a făcut seară, cred că am și dormit un pic... Nu știu nimic. Știu că, spre seară, am făcut un foc de tabără de la care m-am retras devreme și am intrat în cort exact așa cum ieșisem dimineață.