Am trăit, la viața mea, multe nopți la cort. N-aș putea să le număr nici măcar în mare. Dar, apropo de mare, am avut veri în care plecam cu cortul la mare și nu neapărat că mă întorceam toamna, dar nici prea devreme nu mă lăsam dusă. Oricum, să dormi în cort, la mare, e o chestiune total inofensivă. Singurul lucru nasol care se poate întâmpla e să prinzi vreo furtună cu o ploaie să curgă șiroase și vânt să te ia de pe pământ. S-a pățit și asta, am scăpat vie, a fost ok.

La munte, în schimb, lucrurile stau total diferit. La munte, mi-e frică de urs. La munte, îmi place să campez devreme, să aleg locul  pe lumină, să mă interesez de urși și tot degeaba. Când eram încă măritată cu tatăl copilului, ne lua aproape o zi să alegem un loc de cort. Omul știa cu cine a plecat de acasă și nu punea cortul până nu ziceam eu, cu mâna pe inimă, că e bine, că stau.

De fiecare dată, era ca un făcut. Pe la miezul nopții, pentru că dorm iepurește, începeam să-l trezesc: ”Mă, vine ursul! E ursul aici!”. El îmi zicea să dorm că nu e niciun urs și eu parcă atunci îl auzeam mai abitir. ”Ba se aude!” îi ziceam eu și el mă întreba nervos ce aud.

- Foșnește ceva!
- Culcă-te, mă, urșii nu foșnesc, urșii fac ”mor-mor”!

După ce am devenit părinți și am început să plecăm cu copilul, panica mea a atins alte cote: Vine ursul, ce facem cu copilul? Campingul de la Padina duce pe el multe astfel de povești cu mine.

Copilul are acum 10 ani, noi am divorțat când era el micuț, dar vacanța cu cortul a rămas unul din lucrurile la care ținem cu toții cu sfințenie. Am stabilit că an de an, cât va dori el să ne aibă pe aproape, noi o să facem această vacanță în trei.

Citește și: Jurnal de cort. Ziua 1. Lungul drum al cortului către noapte

Anul pandemic a schimbat într-o mică măsură planurile noastre. A fost nevoie să ne ajustăm un pic pe situația dată. Dacă până acum combinam statul la cort cu câte o noapte de cazare, gătitul la ceaun cu câte o masă pe la vreun restaurant, în acest an, nu mai facem nimic din toate astea. Ne aprovizionăm de la supermarket -  acolo știm sigur că se respectă toate regulile și evităm cât mai mult contactul cu orice altceva. Nu mâncăm decât ceea ce ne gătim și nu dormim decât la cort.

Am plecat, ca niciodată, în altă zona decât binecunoscuta zonă a Bucegilor. Am ajuns pe tărâmuri dacice, la Costești - Blidaru și am campat într-un camping foarte drăguț.

Discuția despre urs n-a avut loc, cred că unde nu mai eram în Bucegi... În schimb, am avut alte probleme. Eu, mai ales. De când plecăm noi cu copilul, el era cel care dormea la mijloc. Așa ni se părea nouă firesc. Ei bine, eu nu am luat în calcul că la 10 ani, băiatul începe să se facă bărbat și vrea să protejeze fata. Cum eu sunt singura fată, bărbații care mă însoțesc au decis că e bine ca eu să dorm la mijloc.

Ca fost copil din vremea comunismului, când iarna ne strângeam să locuim într-o singură cameră pentru a face economie, eu am oroare de dormitul la mijloc. Dormeam cu mama și fratele meu, la mijloc, și eram ca-n copârșeu. Detesc dormitul la mijloc! N-am dormit deloc azi-noapte! Acum am, deci, oroare și de statul la mijloc.

Inițial, am așteptat să adorm. N-a mers! Am stat și degeaba, somnul nu m-a luat. Apoi, am început să analizez zgomotele de afară. Dacă venea ursul? N-a venit, dar eu i-am ascultat eventuala venire. Mi-am schimbat poziția de nu știu câte ori. Când pe stânga, când pe dreapta. Nu mi-a luat mult și m-am umplut de furie. Pe ambele părți aveam niște indivizi care dormeau de se zguduiau cetățile dacice. M-am enervat și m-am pus cu fața în sus, să nu mai văd nimic, să văd doar cortul. Am stat așa, în poziția mortului, cu mâinile pe piept, până am amorțit. Ba chiar m-am gândit și mi-am și dorit să vină ursul. Păi, s-ar fi trezit toți și n-aș mai fi fost eu singura care nu doarme. Îi și vedeam sărind și fugind care încotro și cred că tot eu, aia de la mijloc, aș fi rămas în urmă.

N-a fost bun gândul ăsta. Mai rău m-a agitat și s-a dus și orice somn ar fi putut să mă ia. Mi-am adus apoi aminte de bunica mea, săraca de ea. O auzeam mereu zicând că n-a închis un ochi toată noaptea și eu credeam că asta e o chestie de oameni bătrâni. Ea se gândea, în astfel de nopți, ce să mai bage la oală a doua zi (a băga la oală este forma oltenească a lui a găti). Așa am făcut și eu. Am început să fac, în minte, mâncarea aia de mazăre pe care am zis in Lidl ca o fac.. Am ajuns la afumătura Cămara Noastră și nu mai știu nimic. Am simțit o greutate pe mine și am auzit: ”Hei, mami, s-a făcut zi!”.

- Lasă-mă puțin, pui, că eu n-am dormit azi-noapte!
- De ce, mami? Ce-ai făcut?
- Mâncare de mazăre!
- Vreau!
- N-am terminat-o.

Am ieșit din cort și am început să mă plâng, ca mamaia, că n-am închis un ochi toată noaptea. Acum nu mai cred că asta e o chestie de oameni bătrâni. Acum sunt convinsă de asta. Oricum, am anunțat că nu vor mai pupa mâncare de mazăre dacă mă mai pun să dorm la mijloc.  I-am dat copilului un lapte Pilos și pâine cu gem la micul dejun iar eu m-am hrănit cu o cafea cu lapte.

Dacă ai ratat jurnalul primei zile, îl poți citi AICI.