Draga prietena,

Iarta-ma ca vin asa de tarziu la intalnirea noastra epistolara, darultimele saptamani au fost cat se poate de agitate, adevarate aventurisemi-eroice si tragico-comice. Asadar, intr-o oarecare zi de vineri (nicimacar nu era 13), am avut proasta inspiratie sa am mai multa increderein parerea unui prieten, decat in ceea ce stiam eu despre mine.

Mai exact, cand acest prieten al meu mi-a spus foarte convins ca el areincredere in mine ca ma voi descurca singura cu masina prin Madrid si peautostrazile care se incolacesc in juru-i, eu, in loc sa il contrazicvehement si sa ii intrezic pe veci sa mai repete aceste cuvintepericuloase... eu... l-am crezut! Iti dai seama ca, in doi timpi sitrei miscari, m-am instalat la volanul masinii sale, singura-singurica,cu intentia precisa de a ajunge din Fuenlabrada (un orasel satelit alMadridului aflat in sud, la 30 de km de centru) tocmai in partea denord a orasului, acolo unde locuiesc. Desi tremuram ca frunza in bataiavantului la peste 35 de grade (era ceva mai racoare decat de obicei),am urcat increzatoare in masina, convinsa ca pot... si am pornit...

Deodata am constatat ca numai doi ochi si doua maini reprezinta o dotarerelativ insuficienta pentru strazile oricarui oras, oricat ar fi el demic. Ca si acasa, semafoare, treceri de pietoni, sensuri unice si mii simii de alte obstacole in avantul meu de soferita innascuta (cel putin asama credeam, singura la volan, victorioasa, departe de lumea dezlantuita,desi ma aflam in mijlocul drumului! Si asta pentru ca nimeni nu indrazneasa se apropie la o distanta mai mica de 100 de metri de Renaultul meu,dupa ce am executat cu fum de ambreiaj si forjare de motor pornirea depe loc in panta).

Acum stiu ca pentru tine, draga prietena, nu reprezinta mare lucrusa conduci singura prin jungla zilnica a traficului bucurestean, darimagineaza-ti cum ma simteam eu, incepatoare de cand ma stiu, prinsa incercul vicios si repetabil la infint al unui sens giratoriu in care auprioritate cei care sunt deja in intersectie! Asta inseamna ca trebuiesa acord prioritate de stanga, adica exact pe invers decat acasa... nuca as fi condus acasa, dar macar i-am vazut pe altii si incepusem sama obisnuiesc cu ideea prioritatii de dreapta. Dupa ce am scapat caprin minune de acest sens giratoriu - pe care in imensa mea naivitateil credeam unic - am intrat pe M30, autostrada cea mai aglomerata, darcea mai indicata pentru a ajunge cat mai repede acasa. Foarte curand amregretat aceasta alegere.

Bine, regretam eu si momentul in care ma hotarasem sa ating cheilemasinii, dar dupa cum iti dai seama, era prea tarziu. Varianta de a opripe dreapta, de a astepta sa se rareasca masinile si apoi de a porni, nuera viabila din urmatoarele motive, zic eu, intemeiate: 1. Pe autostradanu ai voie sa opresti pe dreapta 2. Niciodata fluxul de masini nu scadesuficient de mult cat sa ma simt eu in deplina siguranta si sa conducrelaxat, cu un aer de as al volanului.

Asadar, cu ochii fixati deasupra autostrazii la panourile albastreindicand din 100 in 100 de metri incotro ma indrept si pe ce autostradasunt, am pierdut din vedere ca, la un momet dat, trebuie sa fac dreaptasi sa ies spre Calle Costa Rica, pe iesirea anuntata cu 1km inainte. Deintors nici pomeneala, iar ca sa abordez prima iesire (spre Paseo de laCastellana), nici platita nu as fi indraznit sa ma amestec in traficul dinPlaza Castilla. Asa ca, inaintand cu magnifica viteza de 70 km pe ora,adeseori pe banda de viteza, claxonata si injurata de jumatate dintresoferii madrileni, am ajuns intr-un tarziu in autostrada de Valencia.Spre norocul meu, mai aveam ceva benzina, dar nu suficienta pana ladestinatia mai sus mentionata. Astfel am fost contransa sa ies dinautostrada pe oricare iesire cu intentia laudabila de altfel, dar relativimposibila, de a schimba sensul de mers. Dupa manevre care mai de caremai reusite printr-un noroc nebun (pentru a schimba benzile ma uitamin spate, caci oglinzile laterale nu mi s-au parut niciodata suficientde clare sau de mari, dupa care puneam brusc frana pentru a impiedicaproducerea evenimentului rutier care s-ar fi soldat cu intrarea mea subTIR), am intrat in oras. Necunoscand zona (nici acum nu sunt in staresa localizez pe harta cartierul in care am ratacit mai mult de o ora),am ajuns ca prin minune, tot citind de zor indicatoarele de deasupra sistraduindu-ma sa opresc la semafoare la ceva mai mult de 10 cm de masinadin fata si, pe cat se poate, fara frane prelungi, dintre cele lasatoarede urme pe asfalt, am ajuns in centru. Aici, o veste buna si una proasta.Vestea buna era ca incepusem sa recunosc unde sunt si sa imi dau seamaincotro sa o iau, vestea proasta, ca habar nu aveam cum puteam sa iesdin intersectia de la Plaza Cibeles pentru a ma indrepta spre Plaza dela Independencia si, de aici, pe Alberto Soria pana la Plaza Peru. Lateorie stau perfect, dupa cum sesizezi, altceva ma incurca pe mine!

Un sofer "salvator" insa nu a intarziat sa apara. Asa ca, am tras devolan foarte la dreapta pentru a-i face loc sa treaca. Din pacate, preape dreapta, caci, in momentul imediat urmator, capacul de la roata dinfata (ghici de pe ce parte!) si-a luat adio de la mine si de la Renaultsi s-a tot dus invartindu-se. Am fost nevoita sa imi revin mai repededin soc decat intentionam, asta pentru ca cei din spate incepusera dejasa faca scandal, iar politistul isi agita mana din ce in ce mai repede,indemnandu-ma, in limbajul international al semnelor, sa ii dau drumul.Sa nu crezi ca am ajuns unde trebuia. M-am invartit in sensul giratoriu alpietei si in jurul frumoasei statui-fantana pana cand mi-am luat inima indinti si am virat dreapta. Din pacate, hotararea nu a venit la momentulpotrivit, pentru ca am facut dreapta spre gara Atocha, adica in sensinvers decat ar fi trebuit. Norocul meu a fost ca langa Hotel Palace amgasit o parcare publica. Dintr-o rotire de volan, am intrat la subsol,si, fara sa stiu cum, am reusit sa proptesc masina pe un loc si jumatate,crunt de aproape de dubita parcata in stanga. In sfarsit, iata-ma libera!Am coborat tremurand vertiginos! Era deja prea mult pentru o zi... Darce zic eu o zi, pentru o luna, doua, daca nu pentru mai mult! Desi nuapucasem sa injur decat in putine momente (caci, in general, eu eramde vina si nu aveam pe cine imi varsa naduful), ma simteam implinitaca soferita, asa ca am abandonat pur si simplu masina in parcare si amluat autobuzul spre casa. Cand a venit prietenul meu sa isi recuperezeautomobilul, frana inca mai mirosea, iar tichetul de parcare adunasedestule zeroruri. El s-a mirat sincer ca nu am inmultit numarulzgarieturilor, dupa cum se astepta. De-abia dupa cateva zile, candincepusem sa ma mai linistesc si sa imi vina iar cheful de aventuri,mi-a marturisit ca a stat ca pe ace cat timp m-am desfasurat in traficsi ca nu a facut altceva decat sa calculeze cat l-ar fi costat posibilelereparatii de care masina lui ar fi avut nevoie in caz ca Doamne fereste.Nu a fost cazul, asa ca, retrospectiv, ma arat foarte viteaza, doar amcondus pe autostrazi (la un moment dat, nu stiu cum, intrasem pe NII sima indreptam spre aeroport, asa ca imi permit sa vorbesc la plural) si,mai ales, prin centrul Madridului (trec sub tacere abandonarea masiniipentru ca a fost facuta regulamentar, in parcare), desi cumnatul meuobisnuieste sa spuna ca nu trebuie niciodata sa dai volanul pe mana uneifemei. Stie el ce stie, dar, fetelor, trebuie sa ii schimb parerea. Asaca, data viitoare sunt hotarata sa il iau cu mine, copilot!

Cristina Lincu are 24 de ani si, de doi ani de zile, decand o ruda apropiata s-a stabilit la Madrid, mergedes in Spania. Anul trecut, s-a hotarat sa vadadaca se poate acomoda in aceasta tara, pentru oeventuala stabilire definitiva aici. Speram ca jurnalul"de supravietuire a unei romance printre straini" pecare ea il va scrie saptamanal sa iti raspunda laintrebarea "ce-ar fi daca m-as stabili in alta tara?"

>print