M-am întrebat adeseori de ce mai mult de jumătate dintre oamenii care muncesc sunt nemulţumiţi de slujbă. Cum a reuşit societatea românească să dezvolte un corporatism viciat? Şi cum a ajuns ce e mai rău dintr-o corporaţie să se regăsească în ţara noastră?

Perioada în care un angajat reuşeşte să-şi păstreze locul de muncă e undeva sub trei ani în mediul privat. La stat, e mai mult, dar e şi mai multă corupţie. De ce sunt românii nefericiţi la locul de muncă?

Iată o întrebare care nu chinuie mintea niciunui politician, dar e o sursă puternică de nefericire şi de drame în societatea noastră.

Deşi poate unora le pare exagerat, românii sunt harnici, se adaptează uşor şi au aşteptări realiste de la angajatori. Un procent  foarte mare dintre cei plecaţi în străinătate reuşesc să se angajeze. Chiar şi în condiţiile grele din Italia, Spania şi Portugalia, cei mai mulţi dintre români au reuşit să-şi păstreze slujbele avute înainte de criză chiar dacă salariile lor au scăzut.

În România există încă o resursă puternică de oameni dispuşi să muncească, bine educaţi şi rezistenţi la efort şi asta pentru că mediul de aici e unul dur, iar lupta pentru supravieţuire nu e uşoară. De mici suntem atenţionaţi că trebuie să ne descurcăm singuri şi să nu ne bazăm pe nimeni, nici măcar pe cei cărăoar le plătim taxe.

Problema în România nu sunt oamenii care muncesc, ci cei care-i conduc. Chiar în zonele specializate, managementul e doar un cuvânt englezesc prea des folosit. Avem facultate specială şi mii de studenţi care au absolvit-o, avem mii de manageri de destinele cărora depind companiişi al angajaţi, dar lucrurile merg prost.

A fi manager înseamnă a conduce un departament, o secţie, o firmă mai mare sau mai mică, înseamnă a conduce câţiva oameni spre un scop comun. E vorba de a te pricepe la ceva, a avea o meserie şi a te pricepe şi la oameni. În România sunt manageri care nu ştiu nici una, nici alta.

În mediul privat, ajung manageri cei care cunosc foarte bine o profesie şi au vechime în practicarea ei. Selecţia lor e una care se bazează foarte mult pe principiul supravieţuirii, asta într-o intreprindere sănătoasă. Sunt şi manageri selectaţi de departamentele de resurse umane, dar, aici, daţi-mi voie să am o părere proastă despre acţiunile lor. În ele lucrează oameni buni, psihologi, dar, de cele mai multe ori, poziţionaţi la ani lumină faţă de scopurile intreprinderii.

Din păcate, în cele două cazuri, capacitatea de a conduce şi inspira oamenii nu reprezintă factori de luat în seamă. În opinia mea, avem angajaţi chinuiţi pentru că avem manageri chinuiţi. Frica de a-ţi pierde locul de muncă, mediul violent în care ne ducem viaţa, duritatea relaţiilor dintre oameni, chiar apropiaţi, face să propagăm toată această tensiune acasă şi la muncă. Corupţia şi lăcomia joacă un rol important. Să nu ne imaginăm că persoanele corupte sunt doar cele care defilează cu cătuşe în programele de ştiri. Acela e doar vârful icebergului.