Echipa de handbal a României s-a calificat pentru Olimpiada de la Rio din această vară. O mare performanţă în condiţiile în care sportul românesc suferă, iar şansele de a câştiga medalii la această ediţie sunt destul de scăzute.

Şi mai important, avem o echipă calificată la JO, sporturile din această categorie fiind şi mai lipsite de performanţe la nivel internaţional, în comparaţie cu cele individuale. După locul trei la Campionatul Mondial, câştigarea turnelui de calificare olimpică din Danemarca reprezintă o mare performanţă.

Dar ce s-a întâmplat la echipa naţională feminină de handbal? Aveam fete extrem de talentate şi nu de azi, ci de aproape un deceniu. În handbalul feminin se obţin rezultate, atât la nivel de club, cât şi la cel de echipă naţională. Dar, de fiecare dată, parcă a mai rămas un pas până la consacrarea deplină. Vina nu a fost a jucătoarelor, multe dintre ele fiind selectate să joace la cele mai mari echipe de club din Europa. Cristina Neagu (foto 2) este un adevărat talent, are viteză, impetuozitate, inteligenţă şi lovitură. Ea e o sportivă totală şi a atins un nivel înalt de măiestrie.

Şi, totuşi, la handbal e nevoie de antrenor. Multă vreme s-a mers pe antrenori locali, Constantin Tadici fiind unul dintre cei mai experimentaţi şi galonaţi, dar nu a funcţionat. Vremea presiunii absolute, relaţia de subordonare totală a sportivelor a produs adevărate dezastre. Cineva din fedaraţia de handbal a realizat că fetele au nevoie de antrenor străin, iar după mai multe încercări, aducerea suedezului Tomas Ryde (foto 1) a fost un adevărat succes.

Care e secretul acestuia? Respectul. Suedezul a realizat că are în faţă sprotive talentate ale căror mare problemăa fost o criză de respect. Nimeni, niciodată nu a avut încredere în ele, nici ca grup, nici individual. Mereu, cineva le-a spus ce să facă, ce să nu facă şi, cel mai des, că ceea ce fac nu e bine. Dacă vreţi, povestea sistemului de educaţie autohton.

Mister Ryde a observat că responsabilizarea jucătoarelor e ceea ce lipseşte şi astfel a schimbat paradigma. El se ocupă cu ce trebuie să se ocupe un antrenor, cu strategia meciurilor, studierea adversarelor, comunicarea informaţiilor către jucătoare, ţine legătura cu preparatorii şi monitorizează forma fetelor, iar ele se ocupă cu antrenamentele, cu jocul şi cu perfecţionarea. Nu înveţi o jucătoare profesionistă de la Buducnost cum să ţină mingea sau cum să dribleze. Ca antrenor, trebuie să-i descoperi calităţile, să le ştii şi să le pui în valoare în timpul jocului.

Cred că în România, e o criză de sportivi, dar şi mai mare e criza de antrenori inteligenţi.