Fiica mea împlineşte zece ani. De opt ani merge, zi de zi, la grădiniţă şi şcoală. Îi place. Nu e o elevă strălucită, dar e una bună. Sunt mulţumit. Dar pentru a ajunge aici, în urmă cu opt ani am decis că trebuie să evite sistemul public de învăţământ. Şi asta nu pentru că nu mi-ar fi convenit să rămân cu câteva sute de euro în buzunar, lună de lună, mai ales că nu sunt genul de părinte care are un plan cu copilul lui. N-am niciun plan. Singurul meu obiectiv este să o ajut să se descurce singură.
Nu-mi doresc să înveţe zece limbi străine, nu-mi doresc să ia note maxime, nu-mi doresc să cânte la pian şi nici să studieze la cea mai tare universitate din lume. Îmi doresc să fie sănătoasă şi să meargă la şcoală din plăcere, să citească din pasiune, să facă sport sau dans pentru că aşa simte ea, iar şcoala să fie o experienţă de viaţă care s-o îmbogăţească, nu s-o mutileze.
Chiar dacă nu am aspiraţii exagerate vizavi de copilul meu, aceste lucruri simple sunt imposibil de găsit în învăţământul public românesc. Şi e mare păcat! Aici nu e vorba de buget, de salarii, de şcoli, de calculatoare şi alte o mie de motive după care ne ascundem ca să explicăm eşecul învăţământului public, aici e vorba de prostie politică, de birocraţie şi de corupţie.
De zeci de ani se discută despre simplificarea programelor şcolare, iar ele se tot complică pentru că niciun ministru ori prim-ministru nu are curajul să concedieze profesorii care nu performează sau pe cei care nu se adaptează. Concursurile şcolare, în loc să se rărească şi să capete prestigiu se înmulţesc cu ordinul zecilor încât s-a ajuns la o inflaţie de competiţii de matematică, română, de olimpiade şi teste.
Ponderea meditaţiilor în loc să scadă, creşte ca un adevărat cancer al învăţământului. De fapt, se poate spune că educaţia, în România, se face numai cu bani, cu mulţi bani pompaţi de părinţi într-un sistem paralel de învăţământ care nu are nicio legătură cu cel public. Şcoala de stat a ajuns un fel de târg de copii care alimentează unii profesori cu clienţi pentru propriile afaceri - meditaţii, caiete speciale, concursuri şcolare, after-school-uri şi altele.
Un caz real de la o şcoală foarte bună de stat din Capitală - un părinte a ajuns în situaţia să-i pună copilului două rânduri de meditatori la matematică pentru că pe primul l-a pus din obligaţie, era profesorul copilului de la şcoală şi dacă-l nu-l angaja îi dădea note proaste, iar pe al doilea, de nevoie, pentru că primul nu făcea nimic. Povestea nu e de acum zece ani, e din 2014 şi nu reprezintă un caz izolat.
Dacă vorbim despre cum se predă matematica la şcolile de stat, putem fi siguri că dacă elevul nu este înzestrat cu o inteligenţă cu mult peste medie, nu are nicio şansă să înveţe vreodată matematică în România chiar dacă-i place. La noi nu există să-ţi placă o materie, să te pasioneze ceva, dar să nu excelezi la ea din prima. Dacă nu eşti un geniu seducător al disciplinei respective nu te bagă nimeni în seamă. Nu te ajută nimeni să te perfecţionezi, trebuie să fii perfect din prima dacă nu, partida e pierdută.
Aşa că mulţi profesori nu au nicio treabă cu elevii. Mulţi dintre ei vin la ore, predau şi dau teme, multe teme, astfel încât să-şi justifice preocuparea pentru materia respectivă. Şi astfel se ajunge în situaţia în care o clasă se împarte în două - cei cărora nu le pasă şi nu învaţă nimic şi cei cărora le pasă, dar nu le place, făcându-şi temele doar de gura părinţilor şi a meditatorilor.
La mijloc nu e nimic - între nepăsarea părinţilor vizavi de educaţie şi obsesia părinţilor pentru rezultate bune la învăţătură e o prăpastie. Iar reuşita e chiar acolo, la mijloc, unde ar trebui să se găsească elevii relaxaţi, capabili să înţeleagă şi să înveţe să iubească o disciplină sau alta. Nu poţi învăţa ceva dacă eşti stresat, cocoşat de teme şi presat de note.
Cei mai mulţi dintre copii ajung să urască şcoala. Iar în momentul în care sunt plini de ură, între ei şi educaţie se naşte un hău pe care nimic nu-l mai poate umple, nici măcar regretele târzii.
Citeste in continuare
-
Ancheta jurnalistică a anului dezvăluie cum ucide corupţia în România
Colţul bărbatului
-
Noi nu ne vindem ţara! La Operă, au învins naţionaliştii
Colţul bărbatului
-
Apusul gimnasticii, un semn că sportul românesc e în criză profundă
Colţul bărbatului
-
Hitler s-a întors şi se adaptează! O comedie care te pune pe gânduri
Colţul bărbatului
-
Mediocrii au lovit din nou. Alungarea Alinei Cojocaru, o mare prostie!
Colţul bărbatului
@Eva. Multumesc!
@nicol. Am scris si publicat acest articol pe site-ul pentru care lucrez. E un articol semnat pe care mi-l asum din toate punctele de vedere. Dacă vreti sa-l postati pe site-ul Ministerului nu vă pot opri atata vreme cât citati sursa initiala, adica eva.ro. Nu cred ca e vorba de curaj, l-am scris cu gândul ca va fi citit si de cei care conduc destinele invatamantului romanesc.
@ bob. Variantele nu sunt foarte multe, dar sunt cateva. Vorbesc aici de Bucuresti, constient fiind ca in alte orase din tara nu exista prea multe optiuni. Ar fi nedrept pentru dumneavoastra sa va spun varianta aleasa de mine pentru ca ar avea mari sanse sa vi se para subiectiva. Fiecare parinte are dreptul si datoria sa aleaga ce e mai bine pentru copilul lui in functie de posibilitati, de varsta parintilor, de situatia reala, de cat e dispus sa se sacrifice, de ce asteptari are de la viitor. Sunt foarte multe criterii. Ceea ce am vrut sa spun e ca mi-as fi dorit sa nu fiu nevoit sa aleg şi sa platesc, mi-as fi dorit sa am incredere in sistemul public de invatamant.
Parerea mea este ca sistemul de invatamant exagereaza din clasa a II-a cand li s-a schimbat invatatoarea am observat cum ghiozdanul fetei mele capata o forma iar cand il ridicam era vai si amar de sptele ei iar acum e clasa a V-a si are 2 auxiliare un manual si un caiet studentesc la limba romana ca sa nu mai spun ca profesoara le da din toate cele 3 carti de pe o zi pe alta. Ea din cate le-a spus profesoara despre cazuri si timpuri nu a inteles nimic.
In primul rand, sa va traiasca fetita si sa fie sanatoasa! Apoi, felicitari pentru articol ! Ati pus punctul pe I. Am lucrat in sistem si cunosc problemele, si pentru ca nu mai eram de acord cu ele mi-am dat demisia. Invatamantul romanesc e greu de "normalizat" din cauza oamenilor, a mentalitatilor si a banilor. Fara taxe, seriozitate si performanta nu ai cum sa pui pe picioare un sistem eficient. Ciclul primar e compromis, scolile de arte si meserii nu functioneaza, iar universitatile ofera cu prea mare lejeritate diplome la toti studentii. Scolile europene din vest ofera o educatie bazata pe CALITATE, nu pe cantitate. Cine va revolutiona programele scolare va intra in istoria scolii romanesti, dar cine isi asuma un astfel de risc, in Romania?
Sunt studentă,într-o universitate de stat și nu una din București,urmez o facultate pe cale de dispariție. Sunt conștientă că generația ce urmează după mine nu este mai strălucită ca mine, dar nu văd logica în scoaterea unor materii, care este adevărat, nu le mai folosești, dar te formează. Fac parte din copii români care au avut o mare problemă cum „limba și literatura română”, pentru căci gramatica nu este doar complicată, iar dacă ai norocul de a te pricopsi cu un profesor care oricum nu-ți inspiră dragoste de materie, să vezi ce înduri până la bacalaureat. Sincer am avut o mamă de nota zece, m-a înțeles și ajutat să trec de acest dispreț povestindu-mi cărți,practic mi-a impus dragostea pentru citit fără să-mi spună asta este pentru școală, pur și simplu mi-a dat cărți după cum a crezut că o să-mi placă și m-a învățat să iubesc cititul, să devin dependentă de el și să corectez povestea gramaticală. În schimb absorbeam matematica mai ceva ca un burete și uite așa am reușit să ajung să fac inginerie, fără meditații la matematică sau fizică ( pe care le-am dat la bacalaureat) , la limba română n-am făcut decât 8 ore de meditație cu o profesoară care m-a învățat să mă exprim frumos și complex( căci așa dă frumos ochiului uman), în șabloane (căci în afară să citesc un comentariu, nu aș fi făcut mai mult). Sistemul românesc de învățământ nu este prost, doar că are găurile sale negre. Ar trebui ca elevii să fie împărțiți de mici pe sisteme de clase, fiecare cu afinitățile sale.Chiar deloc în final, profesorii ar trebui să fie educați din facultăți că trebuie să predai din pasiune, dacă nu fă altceva, pe serioase, altfel mănânci viața copilului pentru nimic, el va uita absolut totul în afară de gura mare a profesorului. Sincer, la facultate n-ai cum să memorezi cartea lui cutare într-o săptămâna, este imposibil, iar aici intervine logica de a învăța și pasiunea pentru ceea ce faci. Principiul meu, dacă ei nu te ajută, ajută-te singur.
Ar fi bine sa ne ' destainuiti' varianta aleasa de dv, ca de la 2 ani ! copilul sa invete fericit. Care e aceasta institutie ? Nu e nici o ironie,desi asa suna... Sunt intru totul de acord cu ce ati scris,dar e nevoie si de alternative,de solutii.
Imi place acest articol, dar daca ati avea curaj l-ati pune pe site-ul ministerului invatamantului .