De multe ori mă întreb dacă sunt un părinte bun? Ştiu că, în acelaşi timp cu mine, mulţi alţi părinţi fac acelaşi lucru. Mai ştiu că un părinte nu este bun tot timpul - mai oboseşte, se mai plictiseşte sau nu mai are soluţii.

Dar are dreptul un părinte să obosească, să se plictisească? M-am întrebat de multe ori ce se întâmplă cu relaţia dintre adulţi şi copii cînd ultimii ajung la adolescenţă. E un punct acolo în care multe mame şi mulţi taţi depun armele. Deja, copilul are atitudine, personalitatea lui e conturată, reacţionează, iar părinţii nu mai au soluţii şi, de cele mai multe ori, merg pe două căi - ori se ceartă cu ei, ori se retrag şi îi lasă de capul lor. Ambele, greşite, în opinia mea.

De fapt, educaţia abia atunci începe. E foarte important ca un copil să simtă că are un adult aproape, unul care încearcă să comunice cu el, care încearcă să-l ajute. Cred că trebuie evitate cu orice preţ conflictele. Dacă un copil ridică vocea, adultul trebuie să se retragă. Dacă părintele a început să strige, ar trebui să se oprească la primul semn de apărare al copilului - strigă şi el sau pleacă.

Am observat din propria experienţă că nu-i pot transmite nimic fiicei mele dacă sunt agitat, nervos, preocupat de altceva sau dacă şi ea e într-una dintre situaţiile enumerate anterior. Aşa că am decis să nu comunic cu ea decât atunci când sunt pregătit s-o fac. Iar marea încercare e să fiu pregătit cât mai des cu putinţă. Ca în oricare dintre celelalte activităţi umane, performanţa presupune efort, cunoştiinţe şi rutină. Educaţia şi relaţia cu un copil e una dintre cele mai solicitante activităţi cotidiene. Mai ales din punct de vedere emoţional. Atunci, de ce de multe ori o activitate atât de importantă ajunge la ”după altele”? După serviciu, după cină, după film, după cumpărături, după teme, după vorbitul la telefon.

Atâta vreme cât timpul petrecut cu copilul nostru, comunicarea cu el va fi o activitate secundară, rezultatele vor fi pe măsură.