Am sunat-o să-i fac o urare de 8 Martie. Aşa am învăţat la şcoală, eram mic şi meşteream în fiecare an câte o felicitare haotică pe care abia aşteptam să i-o dau.

Am sunat-o şi, ca de obicei, nu mi-a răspuns. La mobil, nu răspunde niciodată. Nu ştiu de ce-l mai cară după ea. Deşi a trecut de 70 de ani, are auzul destul de ager, cu toate că într-o seară, m-a anunţat grav: ”Gata, cu urechea dreaptă nu mai aud. Trebuie să mut telefonul. Aha, acum e mai bine!”

În principiu, nu răspunde pentru că e ocupată. Toată viaţa a fost. Nu ţin minte să se fi plictisit vreodată. Venea de la şcoală unde-i învăţa cititul şi scrisul pe 40 de copii, acasă unde mai avea trei. Lecţii cu cei 40, lecţii cu ceilalţi.

Eram la liceu şi casa noastră era plină, mai veneau doi-trei copii la meditaţii, dar nu mai plecau, stăteau la noi până seara când veneau părinţii, după serviciu, să-i ia. Ce mai, primul after-school funcţiona în apartamentul nostru de patru camere din Militari încă din anii '80.

I-am spus într-un timp să se mute. Să vină mai aproape pe de noi. S-a uitat şi mi-a zis că nu prea ar vrea că ”nu o mai cunoaşte nimeni”. Dimineaţa când pleacă spre tramvai se întâlneşte cu lumea, mai schimbă o vorbă. Aşa s-ar simţi singură. Ce puteam să mai spun. Are patru nepoţi, şi face turul pe la toţi. Îi ajută la lecţii, le dă de mâncare, îi ţine pe linia de plutire.

Întotdeuna am fost uimit de unde are atâta energie. Seara, când o sun, o las să-mi povestească despre durerile ei, de spondiloză, de glanda tiroidă, de picioare, am senzaţia că atunci când îmi descrie suferinţele, cumva, chinurile se risipesc şi, apoi, se poate odihni. Dimineaţa, nimic nu o poate ţine în pat şi o ia de la început.

Am sunat să-i fac o urare de 8 Martie. Simţeam nevoia să-i spun ceva în ziua asta atât de frumoasă, dar nu mi-a răspuns. Uitase telefonul pe undeva prin geantă şi era transpusă în explicarea unei probleme de aritmetică. Mamă, să ai o primăvară bună!