Doamne, ce isterie! A venit iarna în România. Primul viscol şi televiziunile de ştiri au înnebunit. Nici dacă venea sfârşitul lumii nu era atâta isterie. Ideea propagată e că nimeni nu face nimic, autorităţile sunt neputincioase, iar oamenii sunt îngropaţi în zăpadă.

Cât de inconştient trebuie să fii să pleci la drum la câteva ore după ce a fost emisă alerta de cod portocaliu? Cât de iresponsabili sunt acei şoferi de microbuz, acei oameni care s-au urcat în maşini aseară, pe viscol şi au pornit spre Bucureşti sau în sens invers? Oricât ar fi de trist, iresponsabilitatea unora nu poate fi responsabilitatea celorlalţi.

O altă prostie care se vehiculează pe posturile de ştiri şi pe Facebook e cât de organizaţi sunt austriecii, elveţienii, nemţii şi japonezii în astfel de cazuri. Nu contest faptul că autorităţile din aceste ţări sunt mai eficiente ca la noi, dar cred că dacă ai aplica regulile din acele ţări aici, protestele din Piaţa Universităţii ar fi desene animate. Autorităţile au păcatele lor, dar păcatele noastre, lipsa noastră de responsabilitate şi incapacitatea noastră de a-i respecta pe ceilalţi sunt chestiuni mult mai grave.

În data de 8 ianuarie mă aflăm într-un automobil pe o şosea din Austria, treceam prin Elveţia şi trebuia să ajung într-o staţiune de schi împreună cu soţia şi fiica mea. Ningea. Vremea era rea, dar mult mai blândă în comparaţie cu viscolul din aceste zile. Din zece în zece kilometri eram opriţi de ”autorităţile austriece” pentru ca utilajele de dezăpezire să-şi poată face treaba. Stăteam în coloană câte un sfert de oră. Nu venea nimeni să ne dea explicaţii, ceai cald sau pături. Descopeream mai târziu, când pornea coloana, pentru ce fusesem opriţi. Niciun şofer nu protesta, nicio mamă nu cobora din maşină ca să urle la poliţişti, niciun un şmecher nu ieşea cu viteză din coloană. Toată lumea aştepta.

Şi nu numai atât. Când am trecut în Elveţia, trebuia să urcăm o pantă. ”Autorităţile elveţiene” au blocat traficul. Au scos toate maşinile de pe şosea într-o parcare şi acolo verificau presiunea la roţi, verificau dacă maşinile sunt echipate cu cauciucuri de iarnă sau dacă au lanţuri. Să vezi cum dădeau şoferii elveţieni sau ce o fi fost la pompă fără să protesteze. Din acea parcare pleca câte o maşină care trecea de verificări la un interval de două minute. Am stat acolo mai mult de o oră ca să urc o pantă şi să ajung într-un tunel care funcţiona după program. Adică la ora şase seara se închidea. Noi am trecut de el la cinci şi jumătate, iar în spatele nostru, în parcare cred că rămăseseră mai mult de două sute de maşini care n-au reuşit să treacă la timp. Aşa că au dormit acolo sau au coborât dealul într-o localitate de pe şosea unde cea mai ieftină camera era 150 de euro. Ştiu asta pentru că am avut o cunoştinţă care a păţit-o. Credeţi că a protestat cineva? Credeţi că s-a isterizat cineva? Era pur şi simplu iarnă şi se întâmplă să fie vreme proastă, iar când e vreme proastă şi pleci la drum îţi asumi nişte riscuri. Nicio autoritate din lume nu-şi poate asuma riscurile în locul tău. Ce e atât de greu?

Am observat asta mai demult. Cel mai mare şoc al unei persoane din România care pleacă în străinătate e faptul că trebuie să respecte regulile. Cea mai mare uimire e aceea că toţi cei din jurul ei respectă acele reguli şi nimeni nu se oboseşte să le încalce.

Odată cu viscolul a venit o nouă repriză de isterie. Trăim într-o ţară în care toţi sunt de vină, mai puţin cei care strigă cel mai tare şi nu respectă nicio regulă. A venit iarna!

Foto: Bucureşti, România, februarie 1954