Când eram adolescent şi-mi căutam o prietenă, mă temeam să nu rămân singur. Priveam singurătatea ca pe un blestem, ca pe o nedreptate universală. Mi-a luat mult timp să înţeleg că, de fapt, oamenii sunt fundamental singuri. Când am înţeles asta am început să dau o mai multă importanţă familiei şi prietenilor.
Şi de atunci nu mă mai simt singur. Nu ai cum să scapi de ea, toată această zbatere e inutilă, toată această fugă disperată pentru a fi împreună cu ceilalţi are ceva fals. Ascunde teama de propriul suflet. Nu e suficient de bogat. Sărăcia emoţiilor şi a trăirilor încercăm s-o pitim printre ceilalţi, indiferent cine, dar să fim cu orice preţ în rândul lumii.
De fapt, prietenia înseamnă altceva. E ceva care există, de care ai nevoie, dar te bucuri de ea doar atunci când se iveşte ocazia. Cu cel mai bun prieten al meu nu m-am văzut din ianuarie, dar ştiu că e acolo, că putem vorbi la telefon şi că ne vom întâlni la un moment dat şi, din nou, vom pune pasiune în discuţii contradictorii, dar vom rămâne prieteni pentru simplul fapt că asta obişnuim să facem de 20 de ani.
Am un alt prieten care în aceste momente zboară spre Australia. S-ar putea să treacă ani până îl voi revedea. Îmi vor lipsi zbaterile lui, dezamăgirile lui şi lupta lui de a învinge şi de a-i salva pe cei de lângă el.
Am o bună prietenă care, întâmplător, e fiica mea. Ştiu că într-o zi va pleca, va avea viaţa ei, dar sper să mă considere până la sfârşit un bun prieten. Chiar şi faptul că mă înţeleg bine cu soţia mea după 15 ani de căsnicie are legătură cu faptul că suntem prieteni.
Toţi tinerii care vor cu disperare să nu fie singuri, să fie luaţi în seamă, să facă parte dintr-un grup, din oricare şi sunt dispuşi să-şi distrugă viaţa pentru asta, îi rog să se mai gândească odată. Abia în momentul în care-şi respectă singurătatea vor descoperi adevăraţii prieteni.
Super articol! de folos adolescentilor in general... dar si oamenilor trecuti de perioada aceasta fragila... insa nu poate intelege un articol ca acesta de cat un om trecut prin aceeasi experienta. un om ce a avut aceeasi viziune despre viata si care s-a acceptat mai greu sau mai usor! din pacate sunt prea putini cei care vad in profunzime lucrurile si raman calmi in majoritatea situatiilor. Am stat singura 2 ani de zile fara prieteni:) nici acum nu pot afirma "da am prieteni" dar ma simt extraordinar cu mine. Lumea e din ce in ce mai perfida si trebuie sa acceptam asta daca nu vrem sa ne schimbam... Oricum inca o data 10 pentru articol!
atat de adevarat!!!! felicitari pt articol!!!!
Cat adevar in aceste randuri. Sunt singura de aproape 1 an,singura ma refer ca am doar o singura prietena aici in acelasi oras cu mine(plus alte cateva cunostinte),familia si foarte putini prieteni sunt la cateva sute de km distanta si cu toate astea stiu ca ii am,stiu ca is acolo pt mine. Siguratatea am acceptat'o ca fiind o parte din mine,sunt o singuratica,o stiu,asa am fost mai tot timpu,consider ca mai bine am oameni putini in jurul meu dar de calitate,decat multi si fara folos.Poate ca nu e bine sa gandesc asa la 20 de ani,poate ca ar trebui sa profit,sa'mi fac 'prieteni',insa nu pot,falsitatea,ipocrizia,rautatea si interesul material al unora ma fac sa raman o singuratica.Niciodata nu am incercat sa fac parte din un grup,sa fiu o oaie din turma(imi place independenta si asta inseamna singuratate)doar pt ca asa e 'cool',am alte valori si principii privind prietenia,viata,grupul si apartenenta. Multumesc pt acest articol,mi'a deschis ochii in legatura cu respectarea singuratatii,cred ca asta am cam uitat sa fac. Concluzia mea:pentru mine nu exista prieteni adevarati si pe vesnicie ci doar prieteni,putini sunt cei care se bucura cu adevarat pt tine,pt realizarile tale.Am putini prieteni,iar cea mai buna prietena a mea e mami,stiu sigur ca ea imi vrea binele si orice sfat nu e din rautate,ci doar din iubire si dorinta sa'mi fie bine.