O lumină, după care întreg cadrul se transformă. Laturile cubului dispar şi nu mai există dimensiunile unei încăperi. Mă aflu pe o alee încadrată de blocuri de patru etaje, unde o mulţime de copii alergă. De pe şosea se duc în viteză pe maidanul din spate, plin de verdeaţă. Acolo vreo zece băieţi se îmbrâncesc pentru o minge pe un  teren prăfuit de fotbal, iar porţile sunt marcate de cărămizi. Fratele meu o apără pe una dintre ele. Uite-o şi pe mama, împreună cu vecinele aşezată pe o bancă şi cu soră‘mea cea mică în braţe. Discută aprins şi, din când în când, râde. Privirea i se plimbă de la faţa soră‘mii, care a adormit, la silueta lui frate’miu, care urlă ca nebunul la ceilalţi jucători de pe teren. Sunt înţepenit pentru că nu ştiu unde mă găsesc eu. În care timp. Îmi simt doar lacrimile pe obraji şi ăsta e singurul semn care mă face să înţeleg că nu am cum să fiu la modul propriu, acolo, în cartierul Berceni, cu 75 de ani în urmă. Și, totuşi, îmi privesc trecutul realizat ingenios din holograme care se succed cu repeziciune. Urmează vacanţele la bunici şi mă năuceşte mirosul ierbii proaspăt cosite… Cred că o să mor de dragoste. Mă plimb. Realizez că asta e plimbarea promisă de nepotul meu,  locul “care o să mă dea pe spate”. Călătoresc prin toată ţara. Călătoresc prin “măruntaiele” tale. Explorez. Mă trezesc cocoţat pe creasta Pietrii Craiului de unde privesc începutul şi sfârşitul lumii. Simt din nou pasiunea.
Călătoresc, explorez, îmi amintesc. Tu îţi aminteşti? Trecutul ce se metamorfozează în prezent, ce construieşte un viitor care va produce un trecut de care o să-şi amintească ei. Copiii de azi.
Nu mai alerg. Mă odihnesc pe o bancă din parcul meu drag. 1 decembrie 2050. E ziua ta, draga mea. “La mulţi ani România!” Acesta este cadoul meu.