Cetate medievală, pozată de sus, dintr-o dronă
Alergam în curtea şcolilor! Doamne, ce nebunie! Eram mulţi, dar, cumva, învăţam carte. Şi nu neapărat din manual, ci din dragostea dascălilor, din dăruirea lor, şi din faptul că cititul era oarecum interzis, ca şi cărţile bune. Şi, ca orice lucru interzis, avea un farmec aparte, iar coperţile manualelor noastre ascundeau romane… Învăţam să scriem şi să citim şi mergeam la ceaiuri dansante, unde fetele invitau băieţii la dans… băieţi ce în curând aveau să plece în armată.

Un alt decembrie. Într-o zi a venit şi momentul luptei. Alergam pe străzi să te apăr. Era atâta tinereţe pe străzi, atâta dragoste pentru tine. Aş fi primit un glonţ în inimă fără să clipesc şi aş fi considerat că mor fericit. Alţii au făcut-o. Dar eu n-am murit şi din acel moment am rămas împreună. Ca în orice relaţie, toţi anii de până atunci încercasei să mă cucereşti, iar eu, îndrăgostit, nu vedeam nimic altceva, decât cât de frumoasă eşti. Fusesei un tablou cu ape limpezi şi păduri şi vacanţe la mare şi la munte şi fluturi şi flori. Fusesei copilăria, cel mai frumos cadou pe care ni-l face viaţa. A trebuit să cresc ca să înţeleg că nu erai perfectă. A trebuit să lupt pentru tine, ca să-ţi văd şi defectele.

Mai ţii minte câţi prieteni mi-au spus că trebuie să te părăsesc? Că trebuie să plec, că în relaţia asta nu voi fi niciodată fericit sau împlinit? Şi, totuşi, am rămas… Nu că nu mi-aş fi pus problema, dar, cumva, am rămas. Mai plecam uneori, dar, aşa, cu toate defectele tale, mi se făcea dor şi mă întorceam. Mă mai enervam uneori, mai dădeam cu pumnul în masă, mă mai revoltam, mai încercam “să (mă) manifest”, apoi ajungeam să fac compromisuri şi o luam de la capăt…

Dar erau momentele. Momentele noastre când ne împăcam şi te lăsai descoperită şi mă minunam de toate secretele tale minunate…