Intotdeauna am iubit deadline-urile din simplul motiv ca stii cand iti expira timpul. Astazi am inceput atat de bine ziua, incat eram convinsa ca nimic nu ma poate deranja...

Intotdeauna am iubit deadline-urile din simplul motiv ca stii cand iti expira timpul. Astazi am inceput atat de bine ziua, incat eram convinsa ca nimic nu ma poate deranja. Asta pana cand mi-am aruncat mai bine ochii pe un ziar si am vazut ca am ajuns in mirifica zi de 19 mai. Nu, nu e nici un eveniment special... dar la mine sfarsitul unei luni incepe cu data de 19, 20. Sfarsitul lui mai!? Hm... Trag aer in piept si ma incurajez in gand: „Hai, Vivi, mai ai putin!” Nu ma sperie faptul ca mai am putin, dar nici nu ma bucura. Mi-e un pic teama de momentul nasterii, dar nu am nici o alta problema. Pana astazi eram chiar relaxata gandindu-ma ca mai e timp. Acum nu mai vad lucrurile chiar asa. Am dus geanta mai aproape de usa, m-am gandit la ordinea telefoanelor pe care le voi avea de dat. Cum stau mai tot timpul singura acasa imi voi suna, in primul rand, sotul, apoi doctorul, dupa care predau sotului meu stafeta telefoanelor. Am sunat-o pe mama sa o intreb daca e pregatita sa vina in orice moment la Bucuresti si este. M-am mai linistit un pic.

Am momente in care imi doresc sa ma trezesc direct acasa, cu bebe in brate si sa se termine cu perioada de suspans. Nu vreau sa mai stau cu emotii ca nasc azi, ca nasc maine sau la noapte.

Dar, daca stau bine sa ma gandesc, nici pentru stres nu prea am timp. In ultima perioada, am dormit mai mult decat credeam ca sunt capabila s-o fac. Sambata am iesit din casa dupa multe zile in care n-am parasit domiciliul decat pentru vizita la doctor sau cumparat ceva urgent de la magazinul de jos. Si am stat la aer cam jumatate de zi. Am adormit imediat ce am ajuns acasa, cam pe la ora 20 si am fost trezita a doua zi la pranz (spun „am fost” pentru ca nu m-am trezit din proprie initiativa, m-a trezit scumpul meu sot cu teama de a nu mi se fi intamplat ceva). A fost un somn frate cu moartea, n-am simtit nimic, n-am auzit nimic, nu m-am ridicat nici sa ma duc la toaleta (desi acesta a fost primul lucru pe care l-am facut imediat dupa ce am deschis ochii).

In afara de somnolenta care ma caracterizeaza din plin in aceasta perioada, ma simt foarte bine, chiar nesperat de bine. Ma misc greoi, dar sunt in forma. Ma enerveaza caldura. Nu stiu daca e din cauza sarcinii sau daca e chiar atat de cald afara, cert este ca, daca as fi lucrat la ANM, as fi anuntat „cod rosu” de cateva zile.

Teoretic, numai saptamana aceasta nu ar trebui sa nasc, dar incepand cu cea viitoare mi se poate intampla in orice clipa. Cred ca si Matei s-a plictisit inauntru, se mai intinde, mai impinge cu piciorusele in burtica, mai nimereste cate o pozitie in care eu nu pot sa respir si atunci il imping sa se mute, saracutul... deocamdata trebuie sa mai stea putin, nu ii e nicaieri mai bine ca in burta.