Am vrut să mă opresc, să mă duc spre ea şi s-o întreb cum o cheamă. Aş fi vrut s-o rog să fugă cu mine. Sau dacă nu e hotărâtă, să mă lase să mă aşez lîngă ea pe banca din faţa casei şi să aştept. Dar trebuia să merg. Nu aveam voie să mă opresc. Nu aveam de ce să mă agăţ, nici măcar de privirea ei ruşinoasă. Ştiam că mă văzuse, ştiam că şi ea şi-ar fi dorit să fugă, dar mai ştiam că nu aveam nicio şansă.
Ochii aceia mi-au rămas în minte şi îi visez noapte de noapte. Aş vrea să mă întorc, s-o caut, s-o iau de mână şi să-i spun că o să fie bine, că n-are de ce să se teamă. Dar ştiu că nu va fi aşa, că o să treacă anii şi între noi nu va rămâne decât un schimb vinovat de priviri.