După o căsnicie de zece ani şi doi copii împreună îmi dau seama că nimic nu e mai fals decât iluzia că oamenii pot fi schimbaţi prin dragoste şi afecţiune. Sunt căsătorită cu un bloc de gheaţă lângă care m-am încăpăţânat să rămân atâţia ani tot amăgindu-mă că şi el mă iubeşte, chiar dacă nu e priceput în a se exterioriza.

După o căsnicie de zece ani şi doi copii împreună îmi dau seama că nimic nu e mai fals decât iluzia că oamenii pot fi schimbaţi prin dragoste şi afecţiune. Sunt căsătorită cu un bloc de gheaţă lângă care m-am încăpăţânat să rămân atâţia ani tot amăgindu-mă că şi el mă iubeşte, chiar dacă nu e priceput în a se exterioriza.

În realitate îmi dau seama că după atâţia ani de convieţuire împreună nu suntem decât doi străini, şi că el este incapabil să simtă ceva pentru mine sau pentru copiii lui măcar.

Când l-am cunoscut pe Costin amândoi aveam câte un divorţ la activ. Eu credeam că prima dată am ales greşit şi că a doua oară va fi cu noroc, însă trecuseră câţiva ani şi nu prea reuşeasm să mă leg de cineva. Aveam 30 de ani când l-am cunoscut şi ceasul biologic vibra de nerăbdare. Încă de la început mi-am dat seama că suntem diferiţi complet. Eu prea volubilă, el prea introvertit. Dar mi-am zis că dacă prima căsnicie n-a durat, cu un extrovertit ca mine, de ce să mă împiedic de atâta lucru? Prin urmare i-am acordat o şansă lui Costin. Apoi încă una şi încă una...

 
Primele noastre luni de relaţie au fost ca un roller coaster. Când ne iubeam, când nu ne mai cunoaşteam. Ritmul era impus de el pentru că el era cel cu hachiţe. Până la urmă după aproape un an am decis să ne mutăm împreună şi o vreme a fost neaşteptat de bine. Poate că de vină a fost noutatea faptului că trăiam din nou amândoi sentimentul acela unic de fericire că îţi amenajezi un cămin în doi. Sau poate fericirea era numai a mea.

Adevărul e că el niciodată nu s-a arătat bucuros de nimic. De când îl ştiu eu el este egal cu sine însuţi. Calm, rece, calculat. Râde puţin şi rar, vorbeşte la fel. Nu are prieteni pentru că nu consideră că există vreun om pe lume care să-şi dorească binele, în afară de familie. De aceea eu m-am bucurat într-un fel crezând că acest stil exclusivist al lui va face din noi o familie unită. M-am înşelat, însă, pentru că în realitate el consideră că familie este doar aceea în care s-a născut.

După un an de relaţie ni s-a născut fetiţa. N-a fost ceva programat, pentru că nici nu discutasem înainte dacă vrem sau nu copii. În plus nici ideea căsătoriei nu fusese pusă pe tapet, aşa că Adina ne-a luat cumva pe nepregătite şi mai ales ne-a stricat dulcea viaţă fără planuri în care ne complăceam. Eu am dorit-o pe Adina din primul moment în care am aflat că sunt gravidă. Cum să nu-ţi doreşti un copil? Reacţia lui Costin a fost: „păi, îl facem, de ce nu?”. Atât.

Viaţa cu un copil nu i-a schimbat însă tabieturile, rigiditatea. Nu e cu mult mai cald cu Adina decât e cu mine, ceea ce a produs în viaţa copilei de multe ori confuzie şi întrebări: „de ce nu mă iubeşte tati?”.
 
După câţiva ani viaţa lângă un astfel de om poate deveni chinuitoare. Nu e nevoie de certuri sau bătăi într-un cuplu ca să te simţi nefericit. E suficientă lipsa de comunicare şi răceala. La început mă iluzionam că trăiesc lângă un om care vorbeşte puţin dar face multe. După primii trei ani de zile petrecuţi ca familie noi ne spuseserăm cam tot, şi nimic în acelaşi timp, iar de făcut împreună nu făceam mare lucru. Nu ştiam mai multe despre trăirile lui şi despre dorinţele sau idealurile lui Costin decât aflasem în primele luni de când îl cunoscusem. Viaţa noastră se împărţea între serviciu, casă, aprovizionarea gospodăriei, foarte rar ieşiri în oraş, din ce în ce mai rar mai ales de când apăruse copilul, un concediu pe an şi ăla îndelung cerut şi pregătit de mine, pentru că dacă ar fi fost după el nu am fi mers nicăieri niciodată. După o vreme în care am tot încercat să-l antrenez în grupul meu de prieteni, care nu e numeros, dar tot e ceva comparativ cu ai lui, am renunţat. Am început să ies singură sau să merg cu Adina la diversele petreceri cu copii. Costin nu era interesat, ba chiar e enervat de astfel de ocazii.

În al cincilea an de căsnicie am fost la un pas de divorţ. Nu-mi mai suportam viaţa. După discuţii, certuri şi ultimatumuri am decis să-i mai acord o şansă. El a promis că încearcă să dea mai mult, sentimental vorbind, decât a fost obişnuit s-o facă. Toată familia lui e aşa, fraţii şi mama lui sunt tăcuţi şi rezervaţi. Niciunul nu se bagă în treburile celuilalt, chiar dacă îl vede că suferă. Costin s-a străduit, măcar să răspundă iniţiativelor mele. Am încercat să revitalizăm o relaţie care se născuse moartă din start. O vreme a devenit un pic mai atent şi am avut iluzia că până la urmă omul ăsta chiar ţine la mine şi la copilul lui. De vreme ce era dispus să iasă din carapacea lui rece doar ca să ne păstreze alături.

Şansa asta s-a transformat într-o a doua sarcină accidentală. La 36 de ani nu mai speram să devin mamă din nou, şi mărturisesc că iar mi-a trecut prin cap că poate un al doilea copil ne va apropia mai mult. Mario, băieţelul nostru, a fost o bucurie doar pentru mine. Între timp, în cele nouă luni de sarcină, Costin şi-a revenit la stilul rece cu care ne obişnuise. De ce să se mai agite când proasta fusese legată definitiv de el cu încă un copil?

O vreme am fos ocupată din nou cu scutece, alăptat, colici, dinţişori, creşă, grădiniţă. Cu doi copii ajungi să nu te mai gândeşti că eşti nefericit. Nu mai ai timp. Totuşi vine o vreme când depresia te loveşte în moalele capului când ţi-e lumea mai dragă. Iar la mine asta a fost devastator. Mi-am dat seama într-o zi, brusc, că mă deranjează faptul că el se fereşte şi să mă atingă, că suntem ca doi străini siliţi să trăim în aceeaşi casă doar pentru că avem doi copii, şi că nu avem nici măcar o singură plăcere dee împărţit.

Apoi l-am surprins pe Costin, într-o seară, când se uita pe computerul lui la un film porno. Era un film cu bărbaţi, iar expresia de pe chipul lui m-a paralizat. Era ceva ce nu văzusem niciodată în ochii lui în cei zece ani de când ne ştim. Niciodată nu m-a privit pe mine aşa, cu atâta dorinţă şi foame, niciodată nu l-am văzut trăind atât de intens ceva din viaţa noastră. Nici măcar când i s-au pus în braţe propriii copii.

Ne-am certat, pentru că eu l-am bănuit că e de fapt gay, dar m-a asigurat că are aceeaşi plăcere în a privi filme porno şi cu femei. Pur şi simplu mi-a spus că niciuna din partidele de sex trăite de el  în realitate nu i-au provocat vreodată plăceri mai mari decât privitul la filmele astea. Mi-am dat seama că în ciuda faptului că pozăm într-o familie reuşită, doi oameni frumoşi cu doi copii minunaţi, nu suntem decât nişte nefericiţi. Eu pentru că am tot sperat ca el să se schimbe şi să mă iubească. El pentru că nimic din ceea ce viaţa şi eu i-am oferit, nu este ceea ce-l face fericit.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.