O scrisoare de dragoste prin care un bărbat îşi recâştigă libertatea pentru ca, aparent, să nu-i folosească la nimic

Draga mea, când vei citi această scrisoare, voi fi plecat demult. Nu. Nu m-am sinucis, doar am dispărut din viaţa ta.  
Iartă-mă că nu am avut curajul să-ţi spun în faţă că te părăsesc, dar nu aş fi făcut faţă tristeţii. Nu am ce să-ţi reproşez. Ai fost şi vei fi o femeie perfectă. Meriţi o familie, copii frumoşi şi un bărbat care să stea lângă tine pentru tot restul vieţii. Eu nu sunt pregătit să fac acest pas.
Vreau să văd lumea, să am slujbe temporare, să dorm în hoteluri ieftine sau sub cerul liber. Nu vreau să rămân undeva, nu caut ceva. Doar încerc să las viaţa să treacă prin mine, să simt căldura, frigul, oboseala, bucuria, lumina şi întunericul.

Reprezentam o cameră mare şi luminoasă în care te retrăgeai

Nu sunt pregătit încă pentru o slujbă fixă, nu sunt pregătit să duc lupte pentru o promovare sau o mărire de salariu de cinci procente. Nu vreau să-mi fac credit pentru maşină, pentru casă. Nu vreau să depind de un şef sau de mai mulţi, cel puţin, nu încă.
După cum vezi, nu mai puteam să stau. Ţi-aş fi distrus lumea ta liniştită, cea în care toate lucrurile sunt aşezate la locul lor. Ştiu că în sufletul tău, eu reprezentam o cameră mare şi luminoasă în care te retrăgeai după tumultul de peste zi, dar n-am mai putut să ţin uşa deschisă.

Te rog, nu mă aştepta. Nu cred că mă întorc, iar dacă o să vin, o să o fac pe furiş, să admir viaţa ta perfectă. Voi fi vagabondul aşezat pe banca de la intrarea în parc pe lângă care vei trece, împingând căruţul cu copilul perfect. Nu-mi vei arunca nicio privire, nu mă vei recunoaşte, dar sufletul meu va tresări şi va şti că te-am pierdut pentru totdeauna.

Cu dragoste, Ştefan