Străbunicul meu a fost cel mai frumos bărbat din lume. Când i-am văzut prima dată fotografia din tinereţe, într-o grămadă de poze vechi pe care mama le ţinea într-un dulap, a fost ca un fulger care mi-a săgetat inima şi creierul în acelaşi timp.

Străbunicul meu a fost cel mai frumos bărbat din lume. Când i-am văzut prima dată fotografia din tinereţe, într-o grămadă de poze vechi pe care mama le ţinea într-un dulap, a fost ca un fulger care mi-a săgetat inima şi creierul în acelaşi timp. După aceea am văzut fotografia lui cu străbunica, o femeie care a dispărut misterios din familia noastră, când avea doar 32 de ani. Semănam izbitor. Eram eu, aşa cum probabil urmează să arăt la 32 de ani, îmbrăcată într-o rochie lungă de muselină cu dantelă, pe la 1900, cu un păr lung şi ondulat, alături de un bărbat înalt şi frumos, care-şi ţinea pălăria în mână. Arătam ca cei mai fericiţi oameni din lume.

Apoi am început să am episoade de pierdere a cunoştinţei, în care de fapt mă întorceam în timp. Eram o tânără fetişcană din Iaşi, care ieşisem în Copou alături de prietena mea cea mai bună, în prima noastră vacanţă de la pension. Ne plimbam pe sub teii înmiresmaţi şi aruncam ocheade bărbaţilor de pe alei. Apoi l-am cunoscut pe el, pe Traian, cel mai chipeş dintre toţi, care mi-a sărutat mâna galant şi mi-a spus că abia aşteaptă să mă vadă la ceaiul oferit de o celebră doamnă din oraş. Am simţit privirile lui albastre ameţitoare şi am inhalat mireasca coloniei care venea dintre el, atunci când s-a aplecat să-mi mai sărute încă o dată mâna. Eram aşa de emoţionată că nu-mi găseam cuvintele, iar la scurtă vreme m-am trezit din leşin, pe canapeaua mea din living, în anul de graţie 2010.

Episoadele mele de pierdere a cunoştinţei au fost tot atâtea întoarceri în timp pentru a reconstitui povestea umitoare şi tristă de dragoste dintre străbunicii mei. Am înţeles destul de rapid ce mi se întâmplă, pentru că ştiam încă de când am văzut acea fotografie că eu am o legătură ancestrală cu acel cuplu, mult mai puternică decât faptul că sunt, până la urmă, urmaşa lor de sânge. Ei sunt bunicii mamei mele.

Străbunica mea s-a căsătorit cu Traian, bărbatul chipeş din Copou, la nici un an de când s-au cunoscut mai bine la ceaiul doamnei Aristiţa. A fost o dragoste nebună, despre care a vuit tot Iaşiul, şi pe care am trăit-o şi eu, cu episoade mici, ca pe nişte secvenţe dintr-un serial din care n-ai mai vrea să ieşi. Am ajuns să am o viaţă socială cu mine însămi şi cu episoadele mele de catalepsie, în care mă întorc în timp şi retrăiesc povestea mea cu Traian de acum o sută de ani. Pentru că nu mai am niciun dubiu, este povestea mea şi a lui. Eu sunt străbunica, sunt acea femeie minunată care a iubit un bărbat făcut doar pentru ea, eu sunt femeia care a dat naştere singurului lor copil, bunicului meu, apoi am dispărut inexplicabil din vieţile lor.

Când mama a înţeles ce mi se întâmplă s-a speriat. A încercat să mă facă să renunţ la gândul de a mă întoarce definitiv în viaţa străbunicilor mei. Nu ştiam cum să fac asta, dar  voiam să rescriu cumva povestea noastră, să-i mai dau o şansă pentru că fericirea lor nu a durat decât 12 ani. Viaţa noastră, a mea cu Traian, ar fi putut să fie mult mai lungă şi bogată împreună. Străbunicul a supravieţuit războaielor mondiale şi a murit la aproape 80 de ani, tot singur, întrebându-se dacă iubita lui soţie se va mai întoarce vreodată la el.

Eu nu l-am cunoscut. Când m-am născut, în 1988 se stingea din viaţă şi bunicul, fiul lui Traian şi al Mariei, care a murit de o boală misterioasă. Nimeni din familie nu a înţeles cum poate un om de nici 60 de ani să se topească pe picioare din nimic. Aşa că povestea de iubire dintre Traian şi Maria mi-a rămas necunoscută multă vreme. Mama nu ştia prea multe despre asta, în afară de faptul că străbunica dispăruse într-o zi din oraş şi niciun efort n-a fost de ajuns ca s-o găsească. Străbunicul a fost distrus o vreme, apoi furios, gândindu-se că a fost părăsit, apoi probabil s-a aşternut o linişte care nu însemna nici uitate, nici consolare. Doar neputinţă. Ce poţi să faci în cazuri din astea?

Când am descoperit fotografiile şi am început să le retrăiesc povestea, în mod ciudat, ştiam detalii din vieţile lor pe care nimeni din familie nu le aflase. Mama a fost un timp încurcată, Nu ştia dacă să mă creadă sau nu, dar când îi spuneam detalii despre viaţa mea de atunci şi lucruri pe care le trăisem alături de Traian şi-a dat seama că trebuie să fie ceva adevărat. Nu aveam de unde să dobândesc toate amintirile alea.

De ceva timp am început să mă documentez serios pentru a aflat cât mai multe despre întoarcerea în timp. Vreau să o fac temeinic şi de data asta definitiv. Nu-mi mai ajung frânturile de viaţă cu el. Vreau să-i demonstrez lui Traian că şi eu, Maria, l-am iubit şi pentru el sunt dispusă să mă întorc o sută de ani înapoi. Trebuie să existe o cale pentru reunirea a două suflete pereche.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.