Tata ne-a părăsit când aveam 4-5 ani. A plecat într-o zi şi dus a fost. Când am mai crescut mi-a povestit mama că s-a dus la altă femeie. Eram adolescentă atunci şi am înţeles pentru prima dată că poţi oricând să pierzi pe cineva drag, dacă nu eşti atentă. Când am crescut am rămas cu această teamă şi m-am agăţat ca disperata de toţi bărbaţii din viaţa mea.

Tata ne-a părăsit când aveam 4-5 ani. A plecat într-o zi şi dus a fost. Când am mai crescut mi-a povestit mama că s-a dus la altă femeie. Eram adolescentă atunci şi am înţeles pentru prima dată că poţi oricând să pierzi pe cineva drag, dacă nu eşti atentă. Când am crescut am rămas cu această teamă şi m-am agăţat ca disperata de toţi bărbaţii din viaţa mea. Niciodată nu am părăsit pe cineva, dar am dezvoltat o fobie de ideea de a fi părăsită. Iar asta pune o presiune nefirească pe toate relaţiile mele.

Deşi sunt o femeie normală, chiar atrăgătoare pentru mulţi, devin neplăcută prin modul în care mă cramponez de bărbaţi atunci când dau semne că ar fi interesaţi de mine. În ciuda şedinţelor de psihoterapie, nu reuşesc să scap de acest sindrom. Al părăsitei.

Mama era o fiinţă rece. Cu mine, fiica ei, nu a avut niciodată efuziuni drăgăstoase. Nu ne pupam, nu ne mângâiam, şi în timp am crezut că aşa trebuie să fie. Îmi era chiar jenă să fac asta în diverse situaţii, când am crescut şi ea a avut probleme de sănătate. Uneori simţeam imboldul de a o alina, cumva, dar mă retrăgeam instantaneu de jenă. Pentru că nu ştiam cum va reacţiona, ce va crede despre mângâierile mele.
 
Nu mi-a spus cum era cu tata, nici nu-mi amintesc, dar pot să intuiesc că aşa era firea ei, mai reţinută. Cândva, mult mai târziu, când am avut o întâlnire cu tata şi l-am întrebat "de ce?", mi-a spus ceva de genul „nu mă simţeam dorit". Atunci am înţeles că eu trebuie să-mi schimb comportamentul ca să pot spera la o viaţă diferită de a mamei. Mama a murit când eu aveam 23 de ani, de un cancer galopant. S-a stins aproape pe neaşteptate, fiindcă fusese diagnosticată târziu.

Rămasă singură am încercat să mă apropii de bărbaţi. Simţeam nevoia unei figuri masculine în viaţa mea poate chiar paternă, în lipsa de atâţia ani a tatălui. Aşa se face că primul meu iubit a fost un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă, despre care ulterior am aflat că era căsătorit.
 
Relaţia cu Vali a durat câţiva ani, dar presărată cu multă durere. Mai ales după ce am înţeles că îl împart cu alta. Eram sfâşiată între admiraţia faţă de el, care cred că într-o oarecare măsură era o admiraţie de fiică, şi gelozia pe care o simţeam ca femeie, petru că nu era complet al meu. Până la urmă ne-am despărţit, pentru că eu ceream prea mult, iar el nu putea să ofere atât. Deşi îmi dădeam seama că mă aflu într-o situaţie ingrată, nu am putut să fiu eu cea care renunţă la relaţie.

Următoarea relaţie a fost cu un tip de vârsta mea, dar pe care l-am alungat cu suspiciunile mele. La sindromul părăsitei se adăugase sindromul femeii înşelate, pe care-l dezvoltasem de la Vali. Dacă un bărbat ca el îşi înşelase nevasta, mă gândeam că orice bărbat o face. Şi aşa am devenit bănuitoare şi imposibilă.
 
Curios e că eram conştientă de toate astea, de faptul că îmi fac singură rău, dar mă simţeam ca pe un tobogan, alunecând fără posibilitatea de a mă agăţa de vreo margine.

Aşa că l-am pierdut şi pe Toni, al doilea meu iubit.
Au urmat alte relaţii pasagere, sfârşite prost, urmate de depresii, de întrebări la care nu aveam răspuns. De ce nu sunt bună de iubită pe termen lung, de ce bărbaţii se întâlneau de câteva ori cu mine apoi dădeau bir cu fugiţii? Ce e în neregulă cu mine?

Vizitele la psiholog m-au ajutat să înţeleg atâta lucru, că nu înseamnă neapărat că dacă o relaţie nu merge e cineva de vină. Că acolo se amestecă o mulţime de elemente: momentul, chimia, disponibilitatea, etc.

Cea mai dramatică relaţie de până acum a fost cu Dan, tipul de care tocmai m-am despărţit. Încă nu sunt vindecată de el, mă trezesc în fiecare dimineaţă cu gândul la el şi cu întrebarea "ce aş putea face să-l aduc înapoi". Este, în opinia mea, bărbatul vieţii mele, dar pe care l-am alungat tocmai printr-o atitudine sufocantă prin care am încercat să-l păstrez. Într-o zi mi-a spus că pur şi simplu nu poate să mai trăiască în acest stil "flacant permanent" de atenţia mea. Am ajuns să fiu opusul mamei, ca manifestări drăgăstoase, şi tocmai asta m-a făcut să pierd iubitul.
Am aproape 30 de ani şi nu sunt în stare să găsesc echilibrul care să mă ajute să păstrez un bărbat lângă mine.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.