De şapte ani de când mi-am părăsit copilul, pentru mine Crăciunul nu mai are nicio semnificaţie. Deşi consider că am luat o decizie bună la acel moment, am remuşcări şi nu pot să trec peste asta, în ciuda timpului care credeam că va vindeca tot.

De şapte ani de când mi-am părăsit copilul, pentru mine Crăciunul nu mai are nicio semnificaţie. Deşi consider că am luat o decizie bună la acel moment, am remuşcări şi nu pot să trec peste asta, în ciuda timpului care credeam că va vindeca tot.

Aveam 17 ani când am descoperit că sunt gravidă. Nu ştiam exact cine e tatăl copilului, pentru că în aceeaşi perioadă "experimentam". Au fost doi colegi de liceu şi un tip mai mare ca mine, pe care l-am cunoscut într-o tabără. Nu aveam, deci, cui să spun şi pe cine să rog să mă ajute. Am ascuns sarcina cât am putut şi când mi-a venit sorocul, chiar în Ajunul Crăciunului, am profitat de agitaţia din casă şi am născut ca un animal într-o magazie din curtea şcolii. Familia mea e numeroasă şi în zilele alea, în care toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru sărbători, nu mi-au simţit lipsa. Am înfăşurat fetiţa în multe pături şi am dus-o pe furiş la uşa bucătăriei de la spitalul judeţean. Am rămas în zonă până când am văzut că cineva a găsit-o şi a dus-o înăuntru.

Norocul ei a fost că vremea nu era rea, aşa că nu a păţit nimic. Era sănătoasă, după cum am aflat apoi de la televizor. De atunci nu mai ştiu nimic de ea.

O vreme am stat cu frică să nu fiu descoperită. Apoi treptat am înţeles că ... am scăpat. Aproape că nu am avut timp să realizez grozăvia prin care am trecut, de frică. Aflasem de la televizor că risc închisoarea dacă mă găsesc. Aşa că principala mea frică a fost multă vreme că voi înfunda puşcăria. Desigur, mai era ruşinea, frica de tata, de ce vor spune rudele, colegii, profesorii, dar cel mai mult mă temeam de închisoare.
Apoi am început să simt pierderea, să privesc copiii cu alţi ochi, să devin nostalgică. Dar am mers mai departe, din inerţie şi cu convingerea că ... aşa a fost să fie.

Când am terminat liceul am plecat din oraş. O mătuşă din Bucureşti mi-a găsit de lucru aici şi am crezut că las în urmă tot trecutul. Am muncit, am luat viaţa în piept, mi-am croit un drum. Acum am aproape 25 de ani şi sunt în pragul căsătoriei. L-am întâlnit pe George care mă iubeşte şi vrea să aibă copii cu mine. Mulţi copii.

Dar de câte ori vorbim despre copii îmi amintesc feţişoara aia roşie şi murdară a fetiţei pe care am născut-o pe furiş într-un ajun de Crăciun. Şi îmi vine să plâng.

Nu pot să mărturisesc asta nimănui, iar în preajma Crăciunului mi-e şi mai greu să fac faţă sărbătorilor, când văd că peste tot se pune un asemenea accent pe familie, pe copii şi pe sacrificiile pe care părinţii le fac pentru ei. Iar eu nu am fost capabilă să fac niciun sacrificiu pentru asta.
Îmi dau seama că eu nu puteam să fiu un părinte bun atunci, şi că pentru viaţa ei a fost mai bine să încapă pe mâini mai serioase ca mine, dar încep să mă gândesc dacă copilul meu o fi bine acum. Pe unde o fi ea, dacă a ajuns într-o casă de oameni buni şi dacă este iubită? Când mai văd pe la televizor reportaje despre case de copii sau copii abuzaţi de asistenţi maternali mă gândesc dacă şi copilul meu o fi avut o asemena soartă? Dar ce putere sau pretenţie aş mai putea avea eu acum, după ce am abandonat-o ca pe un căţel?

Mi-aş dori să o întâlnesc, să ştiu de ea, dar în acelaşi timp mi-e frică de întrebarea "de ce m-ai abandonat, mamă?". Frica de închisoare s-a transformat în frica de responsabilitatea pe care trebuia s-o am de atunci faţă de copilul meu. Iar toată frica asta o simt acum, în preajma Crăciunului, ca un pietroi în stomac, care nu mă lasă să trăiesc, să mă bucur, să fiu o tânără normală şi o iubită pentru viitorul meu soţ, pentru că în urmă cu şapte ani am fost prea curioasă şi nerăbdătoare să încerc ceva ce viaţa mi-a oferit oricum mai târziu, din plin.
Nu cred că voi uita vreodată ce am făcut la 17 ani, indiferent cât de mulţi copii voi avea şi cât de multă dragoste le voi arăta, pe fetiţa abandonată într-un Ajun de Crăciun n-o s-o uit niciodată.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.