Am fost victima unui viol când aveam 15 ani şi asta s-a soldat cu o sarcină pe care a trebuit s-o duc la bun sfârşit. Am născut un băieţel sănătos pe care l-au crescut mai mult părinţii mei, ca să-mi permită mie să-mi termin studiile.

Am fost victima unui viol când aveam 15 ani şi asta s-a soldat cu o sarcină pe care a trebuit s-o duc la bun sfârşit. Am născut un băieţel sănătos pe care l-au crescut mai mult părinţii mei, ca să-mi permită mie să-mi termin studiile. Acum, când eu am 30 de ani iar fiul meu e un adolescent care seamănă izbitor cu tatăl lui, îmi dau seama că decizia corectă pe care ar fi trebuit s-o iau acum 15 ani ar fi trebuit să fie avortul. Azi nu suport să-mi privesc fiul în ochi, deşi în toţi anii ăştia instinctul matern a fost mai puternic decât trauma de femie violată.

N-aş vrea să înţelegeţi că nu-mi iubesc copilul, deşi venirea lui pe lume s-a petrecut în urma unui gest abominabil, iar eu ca femeie n-am reuşit să trec nici acum peste trauma aceea emoţională. Nu am o viaţă sexuală, nu m-am căsătorit şi nici nu sper că o voi face vreodată. Gândul unei apropieri faţă de un bărbat îmi repugnă şi deşi conştient îmi dau seama că lucrurile pot fi şi frumoase între doi oameni, mental nu pot să-mi deblochez acea zonă din creierul meu capabilă de intimitate şi iubire.
 
Violul s-a petrecut într-o vacanţă, în satul bunicilor mei, când veneam de la discotecă. Eram o adolescentă normală, îmi plăcea să mă distrez, chiar dacă companionii mei din sat nu erau chiar la nivelul colegilor mei din oraş. În seara aceea un băiat cu doi ani mai mare ca mine s-a considerat îndreptăţit să ia cu forţa ceea ce credea că i-aş fi promis prin atitudine la discotecă. Şi mi-a distrus întreaga viaţă. Am fost bătută, violată şi abandonată la marginea unui drum de câmp, unde am zăcut câteva ore apoi m-am târât singură până acasă. Bunica, femeie bătrână şi speriată n-a ştiut să meargă cu mine imediat la poliţie. Eu nici atât, eram paralizată emoţional şi fizic de pumnii încasaţi,  aşa că totul a ajuns în final un soi de ceartă între familii, din care cea mai şifonată am ieşit eu, pentru că la ţară se ştie că femeia nu o încasează niciodată degeaba. Nici vorbă de probe, de plângere penală, de proces. Când au auzit părinţii mei era deja cam târziu, au făcut reclamaţie la poliţie dar nu mai existau probe. Băiatul era fiul unui şmecher din judeţ şi lucrurile s-au muşamalizat.

 
Ca să nu mă traumatizeze şi mai mult s-a decis în familie să nu se mai vorbească despre asta. La scurt timp aveau să constate, însă, că vom vorbi toată viaţa despre asta pentru că s-a născut Dan. Am pierdut şi un an de liceu din cauza asta, dar am mers mai departe.

Am mers la facultate şi am devenit economistă. Totuşi eu nu am mai fost niciodată de atunci fiinţa veselă şi dornică de distracţii. Am murit în seara aceea pe marginea câmpului şi locul a fost luat de o fiinţă rece, calculată, aparent echilibrată, dar moartă pe dinăuntru.

Relaţia cu fiul meu a fost una de dragoste-ură de-a lungul celor 15 ani din viaţa lui. Am urât fiecare moment al sarcinii şi lăuziei. Dar am avut şi momente în care ţinând în braţe fărâma aia de om mila mi s-a transformat în duioşie şi dorinţă de ocrotire.

Am fost sfâşiată între gânduri ca "puiul ăsta n-are nicio vină, e sânge din sângele meu”, şi „dacă n-ar fi fost el poate alta ar fi fost viaţa mea azi”. Sigur că poate n-ar fi fost cu nimic diferită viaţa mea dacă violul nu s-ar fi lăsat cu o sarcină. Pentru că trauma tot aia ar fi fost. Dar poate cu timpul aş fi uitat.

M-am străduit cât am putut să nu-i arăt că-l uram, câteodată, şi nici să-l fac vinovat de ceea ce mi se întâmplase mie. Dan nu ştie, nu i s-a spus niciodată cine e tatăl lui şi cum s-a născut. Crede că pur şi simplu am avut o aventură şi atât. Cum spunea mama, nu discutăm în familie subiectul.

Câteodată îmi vine să-l urlu pe străzi, subiectul, ca să mi-l scot din cap, dar nu pot. Când a intrat în adolescenţă, au început să-i dea tuleiele de mustăţi şi să i se schimbe vocea, Dan a început să semene izbitor cu acel monstru de om care-i este tată. Am constatat asta brusc, într-o zi, când am rămas cu gura căscată privindu-l cum intră pe uşă, de la şcoală. Mi-a văzut privirea şocată şi n-a înţeles nimic, sărmanul. Pentru mine se întorsese timpul înapoi cu 15 ani.
 
Ce să fac, cum să fac să nu ajung să-mi urăsc copilul?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.