Totuși am zis că a fost o întâmplare nefericită, am mai lăsat să treacă timpul și i-am întâlnit din nou. Același rezultat, de data asta Maxi a devenit și el agresiv. Am creat practic un haos din nimic. Nici eu și nici el nu mai eram capabili să ne calmăm animalul.  De data asta a ieșit și Mutzi scărmănată, ba chiar are o rană urâtă la ochi.

Nimeni n-ar fi crezut că vom întâmpina un astfel de obstacol. Unii fac mișto și spun că ăsta e un semn, că de fapt n-ar trebui să fim împreună, că animalele simt mai bine decât noi că nu ne potrivim. E ușor să dai verdicte de pe margine...  Alții ne-au sfătuit să renunțe unul dintre noi la animalul lui, pentru că în fond nu ele ne conduc nouă viața, ci tocmai invers.

Ei bine niciunul dintre noi nu poate face asta. De altfel nici nu ne gândim să-i cerem așa ceva celuilalt. Cum aș putea să-i cer eu lui să renunțe la Maxi, când eu nici nu concep să renunț la Mutzi?  Așa că suntem într-un impas. Am ajuns să stăm când la unul, când la celălalt, pe rând, ca să putem să avem ambele plăceri în viața noastră: dragostea față de animalele noastre și unul față de celălalt.