M-a întrebat o prietenă de curând de ce cred eu că ea nu suportă oamenii fericiţi. Se temea că e vorba de invidie sau frustrare, oricum, o emoţie negativă care să o împiedice să se simtă bine în preajma altora atunci când ei se simt bine.

Se temea că nu e un om bun dacă nu poate duce fericirea altora indiferent de starea ei de spirit. Şi ştiţi cum e, când te simţi prost, tot ce ai nevoie e să te simţi şi vinovat.

Uitându-se mai bine la dilema ei şi-a dat seama că nu e vorba de fericire, ci de manifestările pe care ea le percepe patetice şi exagerate. Şi-a dat seama că o inhibă persoanele cu care are poate o prietenie superficială şi care îi spun că o iubesc, că nu mai puteau de dorul ei. Nu pentru că nu şi-ar dori această iubire şi prietenie de la cineva, dimpotrivă; pentru că şi-o doreşte foarte mult şi îi e frică de faptul că va alege să o vadă la cineva şi să dea la rândul ei, apoi va fi dezamăgită şi va suferi pentru că s-a înşelat. Sau, mai bine spus, pentru că acea persoană i-a înşelat aşteptările.

Iulia vede în astfel de comportamente ceva fals şi reacţia ei de respingere e la falsitate, nu la emoţii pozitive şi nu ştie să reacţioneze la asta. Apărându-se de oamenii care o pot dezamăgi, ea ajunge să se apere şi de oamenii care o pot iubi.

Propriile frustrări, neputinţa de a-şi arăta emoţiile adecvat în anumite situaţii au contribuit mult la întărirea emoţiile negative faţă de comportamentul ultradezinhibat al prietenei ei.

Pornind de la Iulia şi întrebările ei interioare, mă gândeam la diferenţele între semnificaţiile vocabularului nostru afectiv.

Unii spun “te iubesc” o dată în viaţă sau poate niciodată (sau o spun doar pisicii, când nimeni nu îi aude), alţii o spun tuturor, pe toate drumurile, cu nonşalantă. Ce e iubirea pentru fiecare din ei? Este mai profundă iubirea unora sau mai superficială a altora? E vorba de câtă iubire dăm sau de câtă iubire ne e frică să nu pierdem?