Nu știu cum și de unde a ajuns să fie divorțul considerat un cap de linie. Dacă ai ajuns la divorț, ești ca și moartă. Da, sunt de acord că divorțul are ceva din moarte în el. Pentru copil, un divorț este până peste puterea noastră de înțelegere de traumatizant. Nu vreau să mă grăbesc și să spun că e echivalentul morții, dar copilul trăiește un doliu crunt și apăsător când părinții lui divorțează. Nu vreau nici să intru în acest subiect, tocmai pentru că știu cât de fertil este acest teren și cât de minat.

 

Nu știu cum au trăit alți copii această experiență, dar tot ce pot să spun eu despre mine și despre copilul meu e că acest lucru nu este deloc ușor. În schimb, este absolut necesar de la un punct încolo! Cine spune că nu divorțează pentru binele copilului, să-mi fie cu iertare, cred că tocmai întreține un mediu în care se derulează cel mai mare rău care i se poate întâmpla unui copil în viață! Dar nu vreau să vorbim despre asta, ci despre cum nu mi-am ”refăcut” viața, nici nu vreau să fac asta și, în plus, este un concept pe care ar trebui să-l aruncăm al gunoi. A C U M!

 

Când am fost pentru prima oară în postura de a răspunde unei astfel de întrebări, eu nici nu înțelegeam care era răul de după care eu ar fi trebui să mă refac, ca să zic așa. Mai ales că eu pornisem pe acest drum cu convingerea că divorțul înseamnă, de fapt, refacerea vieții.

Nu știu cum să vă spun, dar divorțul, oricât de groaznic l-ar vedea lumea, mi se pare una dintre cele mai sănătoase chestii pe care două persoane o pot face pentru ele sau pentru copilul/copiii lor dacă nu se mai înțeleg. Chiar dacă pentru copii, am zis, mi se pare extrem de greu, e totuși de preferat unei vieți în care părinții se ceartă non-stop, iar ei nu învață decât ura, minciuna și scandalul ca stil de viață de cuplu.

 

Eu am avut mereu obsesia lecțiilor predate către copil. Mereu m-am oprit în loc, la fiecare pas, întrebându-mă ce-i predau copilului. Când am înțeles că din viața de familie nu-i pot preda nimic bun, am decis să-i predau lecția unui divorț sănătos. Așa am judecat eu, poate e greșit, dar eu așa am considerat corect și îmi mențin părerea (la aproape 10 ani după divorț). S-ar putea ca timpul să-mi demonstreze contrariul, nu se știe. Am ajuns la vârsta la care am acceptat că nu mai există certitudini. S-ar putea spune că divorțul te înțeleptește. Sau viața singură, centrată pe copil. Habar nu am, dar am zis că nu despre asta vreau să scriu azi.

 

 

Ca să intrăm în subiect! Pentru că nu era nimic de refăcut! Pentru că nu există un AȘA DA și un AȘA NU, de fapt. După ce am divorțat, am realizat că suntem noi, ca popor, profund înrobiți de niște credințe cât se poate de îndoielnice. Divorțul, pentru mine, a fost egal și cu resetarea întregului sistem social. Mi s-a întâmplat chiar ca persoane (pe care le consideram) foarte apropiate să mă respingă tocmai pentru că nu mai sunt ”în cuplu” - nu mă mai potriveam socotelilor de vacanță, de ieșiri la cort, de vizite și multe altele, tocmai pentru că v-am zis... ”noi suntem numai cupluri”. Atunci am înțeles, nu fără suferință, că oamenii sunt profund ancorați în aceste convenții. 

 

 

Să știți că am început să scriu acest text de două zile și la acest capitol m-am blocat. Am să încerc să ordonez (cât de cât) cu calm argumentele. Spun ”cu calm” pentru că multă lume are impresia că a te recăsători înseamnă a aduce un alt tată copilului. Dragilor, orice ar fi și oricât de mult ar fi greșit tatăl copilului (fie că a greșit față de tine, ca parteneră a lui, fie că i-a greșit copilului) el va rămâne tatăl copilului, punct. Chiar și decăzut din drepturi, pentru că sunt și cazuri de acest gen, acel om va rămâne pentru totdeauna tatăl copilului. Și punct! Că nu va locui și nu va trăi cu el, asta e partea a doua, dar nu există ideea de ”tată nou” sau ”alt tată”! Există chestiuni pe care nu le alegem în această viață și pe care nici nu le putem schimba. Părinții fac partea din aspectele vieții pe care nu le alegem. Alegi, în schimb, părintele copilului tău (că tu alegi cu cine faci un copil) și nu mai poți schimba nici asta. Nu merge să divorțezi și gata, revenim la setările din fabrică. Nu se poate! Aici nu se poate!!!

 

Nu am fost de acord să aduc un bărbat nou (nu îi voi zice ”tată nou”) în viața mea și a copilului pentru că nu mi s-a părut corect să fac asta. Dincolo de faptul că pentru copil asta ar fi fost ceva foarte greu de dus, am avut și alte motive. Poate, după ce copilul va mai crește, lucrurile se vor schimba în ceea ce mă privește, dar cât el a fost mic, în formare, nu am fost de acord să dau din timpul meu cu el și altui om/altei relații, pentru că, să mă iertați, am ajuns la vârsta la care totul se cam reduce la timp. Există ceva ce nu ne va da nimeni niciodată înapoi și acest ceva este timpul. Din păcate, realizăm prea târziu cât de puțin timp avem ca oameni, în viață, în general. Ca părinți, avem și mai puțin! Când vine vorba despre timpul cu copilul, lucrurile stau și mai tragic. Copilul, cu puțin noroc, va sta cu noi până prin adolescență. Practic, de exemplu, avem cam 10-15 concedii la mare (sau oriunde vă duceți voi vara) cu copilul. Foarte puțin! Așa că eu nu am vrut să pierd timp din viața copilului pentru... nici măcar nu știu pentru ce! Ca să fiu (re)căsătorită și în rândul lumii, probabil! 

 

 

Cei mai mulți dintre cei care m-au chestionat despre starea civilă, aveau ca argument logistica vieții - că e mai ușor în doi. O fi, dar la fel de bine poate să fie și greu în doi. Nu mi-a fost ușor, să știți. Deloc!Am avut momente în care singurul lucru pe care îl aveam era sănătatea și încercam să mă liniștesc cu asta. Am avut zile trăite ca-n vertij, după nopți de plâns și neliniști, care mă lăsau cu dureri de măsele pentru că făceam eforturi, strângând din dinți, să nu plâng cu copilul de față, așteptam să adoarmă. Da, probabil că greutățile se duc mai ușor în doi, dar când reușești să le duci ”în unu”, nimic nu mai contează. Viața de una singură m-a învățat că există foarte puține lucruri care sunt imposibile. Ca mamă singură, am dat de câteva ori cu ”imposibilul” de pământ, credeți-mă! O viață în doi nu m-ar fi făcut niciodată atât de puternică!

 

 

Da! Cred că mai ține și de planificare. Mi-am dat seama, după ce am făcut acest pas, că nu sunt genul de om care să dea puiul din mână pentru cioara de pe gard. Și nici cioara din mână pentru puiul de pe gard! Nu m-a preocupat niciodată ce e pe gard, de fapt. Prefer să mă uit la ce am în mână și să decid în funcție de asta fără să mă uit la gard, dacă o exista vreun gard. V-am mai zis: am ajuns la vârsta la care nu mai cred în certitudini și prefer să analizez ante și post fiecare decizie. 

Așa mi-am planificat eu după ce am analizat foarte bine lucrurile: să nu îmi ”refac” viața! Să îi dau copilului tot timpul meu, toată disponibilitatea mea, iar când el va decide să zboare de lângă mine, abia atunci o să reanalizez lucrurile și oi vedea. Bunica mea avea o vorbă: ”Văzând și făcând!”. Am înțeles-o foarte târziu...  

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!