Ce nu am știut sau poate am interpretat greșit e faptul că chiar nu poți ieși din casă. Nu poți! Doamne, ce ne-am bucurat noi în prima zi de după test că avem o formă ușoară! Era tot o un râs și o veselie la noi în casă! Am făcut toate glumele și toate miștourile pe care le-am putut face despre Covid, ne-am distrat! Bine, apoi ne întristam că va trebui să stăm închiși pentru două săptămâni, tocmai când ne plănuiserăm să mergem pe la țară, să mai stăm și noi pe afară. Și iar nu ne mai distram… Nu ni se mai părea amuzant.

Știți cum e, Universul/karma/Dumnezeu drăguțul sau cine mai vreți voi să credeți are grijă să le așeze pe toate cum trebuie. Adică s-a apucat să dea cu ninsori, cu ploi, cu toate cele ca nu cumva să ne pară rău, apoi a început să exagereze. Adică ne-a secerat pe amândoi la pat de nu mai știam ce vreme și ce vremuri trăim, în ce an ne regăsim, cât mai e ceasul și ce se mai petrece prin jurul nostru.

Ca să înțelegeți un pic tabloul bolii, am să vă spun că pisicile au răbdat de foame, dar nu știm cât, iar ca să înțelegeți și mai bine, deși s-ar putea să fie prea crud exemplul, am să vă spun că am așternut hârtie igienică și prosoape peste voma copilului în baie și am călcat pe acest ”covor” o zi… până am fost capabilă să strâng. Știu doar că eram rezemată de perete și încercam să țin copilul de cap când vomita, să-l ajut, dar restul nu îmi mai amintesc foarte clar. Îmi mai amintesc și că, la un moment dat, eram amândoi pe parchetul din sufragerie. L-am întrebat pe copil dacă el își amintește asta. Mi-a zis că eu m-am pus prima, că mie îmi era cel mai rău, apoi s-a pus și el: ”Nu aveam unde să stau, mami, decât să fiu lângă tine!”. Am lăcrimat un pic la replica asta…

Mă rog, haideți că iar scriu mult și uit de la ce am plecat (pentru că DA, am pierderi de memorie grave de la această ”răceală”). Voiam să vă povestesc cum acum câteva zile începusem să ne dorim cu ardoare să se termine tot, să fim negativi, să ieșim din casă, să nu avem emoții etc. Aveam amândoi o zi bună. Abia așteptam să putem ieși afară, mergeam prin parc, plecam la țară, mergeam și până la mare… Aveam multă treabă!

Ne-am trezit azi și ne-am făcut testele. Ne durea capul încă, ne dor și ochii, dar au trecut două săptămâni și așa ar fi fost frumos -  să vedem cum stăm.

Ne-am scobit în nas cu bețe, am urmat instrucțiunile și am ieșit negativi amândoi. Așa de mult ne-am bucurat că suntem negativi că nu am apucat decât să anunțăm apropiații că suntem negativi și să ne culcăm la loc. Nici prin cap nu ne-a trecut să ieșim cumva din casă.

Vă mai scriu. Suntem bine. Terminați, dar negativi! Am înfrânt!

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!