Era nevoie să învățăm aceste lecții și numai noul coronavirus a fost capabil să ne oblige s-o facem.

 

 

Mai țineți minte cum se umpleau șoselele de fiecare mare sărbătoare? Că era Paște, că era 1 Mai, noi eram toți pe drumuri și blocam tot, de fiecare dată, lucru care tot pe noi ne scotea din minți. Câți nu se enervau că stăteau câte 4-5 ore în blocaj pe DN 1? Câți nu se enervau că stăteau blocați pe Autostrada Soarelui de 1 mai? Mai țineți minte cum era? Mai știți cum ne făceam toți planuri de distrat cu program fix? E 1 mai și TREBUIE să mergem la mare! TREBUIE să ieșim la grătar! Nu, nu TREBUIE. Foarte puține lucruri sunt în viața asta cu TREBUIE, iar pandemia ne-a cam arătat care sunt, de fapt, acestea:

 

 

Îmi amintesc de haosul din trafic și din supermarketuri înainte de orice sărbătoare. Haine, cadouri și multă, multă mâncare, aceastea erau niște chestii fără de care nu puteam trăi. Mâncarea era cumpărată pe câteva considerente nu tocmai sănătoase: să fie acolo, să ne ajungă și poate avem poftă. Și așa se ajungea la cărucioare încărcate, sume uriașe lăsate la comercianți și multă, multă risipă.

 

Luate la grămadă, fără discernământ și fără un plan clar de a le și folosi, ajungeam să aruncăm cantități uriașe de mâncare.  Recunoașteți, de câte ori nu v-au expirat produse în frigider pentru că ați luat prea multe și nu ați avut când să consumați tot?

 

Ieșirile pe bază de ”hârtie” și pericolul infectării cu noul coronavirus ne-au făcut să ne calculăm mai bine deplasările și sesiunile de cumpărături.

Trebuia să stăm închiși în case ca să ajungem să consumăm chiar tot ce cumpărăm!

 

 

Putem să gătim! Putem face pâine! Putem face prăjituri! Putem face curățenie în casă fără să așteptăm ziua în care ”vine femeia la curățenie”. Ne putem pensa singure sprâncenele, ne putem vopsi părul, deși înainte nu concepeam să nu avem programare la salon.  

 

Parcă am uitat! Parcă nu mai știm nimic! Parcă așa ne-am născut. Vorbesc aici de toate dramele care apar din închiderea saloanelor de înfrumusețare. Parcă nu mai știm să ne facem unghiile, să ne epilăm, să ne pensăm, să ne punem o vopsea în păr! Parcă am fi complet incapabile să avem grijă de noi. Nu cred că nu îți poți face unghiile singură, nu te poți epila singură sau nu te poți vopsi. Chiar nu cred asta!

 

La fel, parcă nu mai știm să dăm cu mătura sau să ne ținem de aspirator! Nu mai știm cum e să ștergem praful și să dăm cu un mop pe parchet. Parcă e sub demnitatea noastră să ne facem curat în casă și trebuie neapărat să vină cineva să ne scoată din propria mizerie.

 

Îmi amintesc acum și de vitejia unor persoane care susțineau în aceste vremuri nici nu mai e nevoie să știi să gătești. Când ai restaurante pe toate drumurile, de ce ai mai găti? Când poți cumpăra/comanda orice, ce se sens are să mai pierzi timp gătind?

Mulți nu au luat în calcul că dacă vrei să trăiești din cumpărat și comandat trebuie să ai și bani, iar vremurile de acum nu sunt prea roz pe partea financiară. 

 

Când a fost nevoie să ne limităm ieșirile și să dăm socoteală și pentru cele câteva pe care le facem, când pe plan financiar au început să scârțâie toate rotițele, s-a tras linia și s-a făcut socoteala: de ce avem, cu adevărat, nevoie? Îmi amintesc câte inutilități puteam cumpăra înainte. Mă rog, vorbesc aici despre prostioare ieftine, nu cine știe ce investiții.

 

La treaba asta cu inutilitățile, eu am rămas cu o poveste în minte. Era acum mai bine de 15 ani, iar fratele meu își cumpărase un instrument de făcut spumă de lapte. Era treaba aia cu un arc în capăt, pe baterii, pe care o băgai în paharul cu lapte și începeai să vâjâi cu ea. Când a mers bunicul nostru în vizită la el, fratele meu a scos unealta și l-a întrebat dacă știe la ce folosește. N-a știut tataie, săracul de el, Dumnezeu să-l ierte, dar i-a spus fratele meu la ce folosea. Tataie a rămas încremenit când frate-meu i-a arătat, într-un pahar cu lapte, și cum se face spuma, apoi a băut laptele. Tataie nu și-a revenit din uimire. Nu era el credincios, pentru că dacă era, sigur și-ar fi făcut câteva mii de cruci:

 

- Mă, taică, da` fără spumă ce-avea?

 

Exact așa am abordat și eu aprovizionările și achizițiile în această perioadă. Am renunțat la tot ce părea spumă de lapte și m-am întors la lucrurile de bază.

 

Nu mă refer aici la statul în casă. Responsabilitatea nu e numai despre asta. Am învățat să fim mai responsabili cu noi, cu familiile noastre, cu cei din jur, cu joburile, cu banii, cu mâncarea, cu planurile... cu viața, în general.

 

 

Suntem mici, cum bine spunea domnul ministru Nelu Tătaru. Suntem foarte mici în fața unui virus pe care nici nu îl putem vedea cu ochiul liber. Nu suntem invincibili! Nu suntem de neatins! Suntem mici și fragili oricât de mari, puternici și bogați am fi.

 

În fața legii n-om fi toți chiar egali, că știți și voi cum e pe la noi, dar în fața morții și a virusului chiar suntem.

Și asta e tot o chestiune pe care trebuie să o reținem.

 

Pe aceeasi tema...

• Când carantina se face numai pe hârtie...
• Cum e cu lucratul de acasă când ai și copil. Povestiri din experiență
• Cei mai viteji și mai drepți dintre traci în fața coronavirusului
• Virusul ăsta ne-a obligat să facem lucrurile pentru noi

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!