Înţeleg, într-un fel - în această epocă post-modernă, am vrea să citim doar poveşti frumoase, doar poveşti despre reuşită. Dar, dragii mei, viaţa nu e astfel construită, chiar dacă ne plac happy-end-urile. Oricât aţi vrea, îmi pare rău să spun, viaţa nu e aşa!

Acesta e adevărul! Dacă vreţi să-l ignoraţi şi să nu vă gândiţi la el, e în regulă, dar asta nu înseamnă că nu am dreptate. 

Eu fac parte din categoria oamenilor conştienţi de propria mortalitate şi de faptul că viaţa e extrem de scurtă. Am fost conştientă de asta de la 15 ani, iar maturitatea şi experienţa de viaţă îmi întăresc convingerile.

De când sunt părinte, viaţa mea decurge altfel - mi se pare că timpul trece şi mai repede. Când încerci să recuperezi copiii din autism, timpul poate fi un mare duşman. Cele mai mari progrese, spun specialiştii, se fac până la vârsta de şase ani. Bebeluşia şi copilăria mică sunt etapele caracterizate prin maxima neuroplaticitate a creierului pe care eu aş traduce-o prin educarea şi remodelarea lui.

Uneori, mă trezesc noaptea şi mă gândesc la asta: că poate voi trăi ziua în care va trebui să recunosc că George nu are potenţialul lui David şi nu va fi niciodată independent. În ziua aceea voi muri pe jumătate. Dacă va fi să vină.

Pentru Ilinca nu cred că va veni acea zi. Cred că Ilinca seamănă cel mai bine cu David (am scris AICI despre ieșirea din autism a lui). Ilinca vine şi-mi pune cana la gură să mă prefac că beau apă, Ilinca e mai sociabilă, are contact vizual mult mai bun.

Aş cumpăra tot magazinul pentru ei. Nu o fac! Cumpăr exact ce ştiu că le-ar folosi. Îmi imaginez cum George va potrivi piesele de la jocul ”Îmbracă păpuşa”, un suport de lemn sau carton sub forma unui băieţel sau a unei fetiţe, care e dublat de o textura magnetică, iar pălăriile, pantalonii, părul ochelarii, cizmele, tot magnetice şi ele, sunt piesele pe care copilul trebuie sa le potrivească. Visez cu ochii deschişi, în timp ce le studiez în magazin, că George va colabora şi se va juca cu ele. Mai apoi, redevin realistă, uitându-mă la prețul piperat şi îmi spun că probabil nu va face asta, că va pune piesele unele peste altele si le va ridica şi plimba îndreptul ochilor, sucindu-le pe toate părţile. 

Pentru că are nevoie să fie stimulat cognitiv şi senzorial, că are nevoie să se joace şi să se bucure de copilărie, iar treaba mea de părinte este să fac tot ce pot ca să îl ajut.

Ajunsă acasă, George caută în plase, găseşte jocul, e fericit, dar nu vrea să facă sau măcar să încerce să imite ce fac eu. E fericit, totuşi. Îşi fereşte jocul de Ilinca, ştie că îi ia piesele şi le împrăştie prin toată casa pe după mobile.

Nu renunţ, îi tot arăt lui George cum e jocul, dar ceva mai târziu îi arăt şi Ilincăi, iar ea chiar încearcă să potrivească piesele. 

Ce speranţe îmi făcusem pentru el! Nu m-am putut gândi că vom ajunge aici, în acest punct. Cum ieşim de aici? Sau, mai pe româneşte, ce mă fac eu cu copilul ăsta?

Toată lumea spunea la primele lui copiii mei - un sfârşit dureros în vreun centru mamut al statului român în care lucrează brute şi incompetenţi. Vă puteţi imagina asemenea atrocităţi într-un stat membru UE în secolul 21?

Mă iertaţi, nu văd cum aş putea fi mai optimistă de atât ...

(va urma)

 

(Mă puteți găsi pe Facebook, pe ”Ieșirea din Autism” :) ) 

Pe aceeasi tema...

• Ieșirea din autism (6). Copiii mei autişti au nevoie de mine. De câteva zile mă simt (din nou) mama lor
• Sunt Marina Neciu și sunt singura mamă cu trei copii autişti din România
• Cum ar fi fost dacă nu aș fi avut trei copii autiști (1)
• Da, există ieșire din autism! (2)

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!