Dacă ai mei copii nu ar fi autişti, foarte puţini ar da glas primei părţi din această întrebare : ”De ce ai trei copii?”. Dar pentru că am îndrăznit să tulbur această lume perfectă cu ai mei copii ”altfel”, oamenii se întreabă tot mai des, apropo de persoana mea,  de ce nu m-am oprit din făcut copii.

Brusc, alegerile mele nu mai sunt valide şi corecte pentru că am copii autişti. Brusc, pudoarea şi bunul simţ dispar şi multe dintre cei din spatele tastelor îşi permit să pună o întrebare extrem de intimă : ”De ce nu s-a protejat?” 

Am devenit mamă la aproape 28 de ani şi nu mi-aş fi putut imagina nici în cele mai negre coşmaruri ce mă aşteaptă. Nimeni nu face copii cu gândul că vor fi diferiţi sau că viaţa de mamă înseamnă să treci prin ce am trecut eu. Toată lumea are alte aşteptări de la meseria de părinte. În mod normal, un copil creşte şi se dezvoltă de la sine, fără eforturi mari din partea părinţilor.

Au trecut trei ani până când ne-am dat seama că ceva nu e cum trebuie în felul în care se dezvolta David. Din păcate, medicul lui de la vremea respectivă nu a găsit de cuviinţă să ne trimită la un specialist şi considera că aşa sunt băieţii, mai leneşi.

După verdictul negativ dat din start viitoarei lui evoluţii de către un mare specialist, nu vedeam, pur şi simplu, nu vedeam posibilă evoluţia lui înspre copilul care e astăzi. Dar s-a întâmplat! David a ieşit din autismul acela atroce şi e tot mai ancorat în lumea noastră.

Deja trecusem de 30 de ani şi nu ştiu cât a fost ceasul biologic sau faptul că David evolua frumos, dar nu mi-l puteam imagina singur în lumea asta pe David. Nu m-am temut! Pe atunci, studiile americane spuneau că predominanţi în etiologia autismului sunt factorii de mediu şi mult mai puţin cei genetici.

Pe când eram însărcinată cu George, îl numeam deja ”ideea mea genială”. El e ”vina” mea şi planul meu şi l-am iubit pe copilul ăsta la fel ca pe David, din primul moment în care am văzut testul pozitiv de sarcină. 

Mi-am trăit sarcinile într-o fericire deplină iubindu-mi copiii.

Aici a capitolul cel mai dureros și punctul cel mai vulnerabil când vine vorba despre judecata celor din jur. Când vine vorba despre Ilinca, multă lume se lansează în presupuneri. Oare de ce presupun cele mai multe persoane că nu m-aş fi protejat? Nu ştiaţi că, uneori, viața și Dumnezeu găsesc o cale? Bănuiesc că nu. Pe mine mă şochează, încă, atitudinea celor străini de viaţa mea, care presupun din start că cineva este ”vinovat” că aceşti copii, mai ales Ilinca, au venit pe lume.

Ei bine, am să spun acum și sper să fie ultima oară, deși mi se pare cel mai intim lucru cu putință (despre care nu aș fi vorbit sub nicio formă în alte condiții): Da, m-am protejat! Și, totuşi, Ilinca și-a găsit calea ei. Ilinca ne-a fost trimisă. Iar eu nu am spus NU. Am fost la fel de fericită ca pentru ceilalţi doi copii, deşi această sarcină a fost mai dificil de suportat fizic.

Abia când s-a născut Ilinca, am văzut clar semnele autismului la George. Restul lumii, inclusiv medicii specialişti credeau că exagerez. Nu exageram deloc!

Iar pe măsură ce George se afunda în autism, eu speram ca măcar Ilinca să scape.

Abia în 2016, au apărut ceva studii care spuneau că în familiile cu un copil autist, şansele ca al doilea să fie la fel sunt de 18%, iar dacă amândoi sunt în spectru, şansele ca el treilea să fie la fel ajung la 40%. Mă consolam cu faptul că Ilinca e fetiţă şi abia 1 din 4 copii cu autism este fată.

Dar ce să vezi? Pe când o îngropam pe mama, devenise clar că şi Ilinca e la fel.

Dacă la David n-am fost pe deplin conştientă de asta, în cazul celorlaţi doi, i-am văzut dispărând din faţa mea. Este una dintre cele mai îngrozitoare experienţe prin care poate trece un părinte. Să-i strigi şi să nu se întoarcă, să nu vină la tine, să nu te mai privească în ochi, să nu se uite la tine când intri pe uşă după zece ore de absenţă.

Autismul e o experienţă traumatizantă, nu e nevoie ca cineva să mai pună întrebări indiscrete. Nu cred că e treaba nimănui de ce cineva alege să facă sau nu copii, indiferent cum ar fi copiii aceia. Nimeni nu poate controla viaţa în cele mai mici detalii, unele lucruri nu sunt în puterea noastră. 

Autismul este, încă, o mare necunoscută şi, deşi incidenţa lui e în creştere, cred că nu-i va găsi nimeni niciodată vreun leac pentru că nu este o boală, ci este un mod de a exista, total diferit de cel tipic.

De acum înainte, dacă nu vi s-a întâmplat deja, veţi cunoaşte tot mai mulţi copii autişti, de-ai colegilor, vecinilor sau chiar ai rudelor mai mult sau mai puţin îndepărtate. Peste nişte ani, se poate întâmpla să fiţi bunici de copii autişti.

E doar o chestiune de timp. În SUA, incidenţa autismului a ajuns la 1 din 59 de copii. Cifrele europene nu sunt în general diferite.

Iar noi ar trebui sa ne întrebăm: suntem gata să ne adaptăm, să adaptăm sistemul educaţional în aşa fel încât ei să poată învăţa şi să construiască un viitor mai bun? Asta ar fi întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, în loc să-i întrebăm pe părinți de ce nu s-au protejat.

(va urma)

Pe aceeasi tema...

• Sunt Marina Neciu și sunt singura mamă cu trei copii autişti din România
• Cum ar fi fost dacă nu aș fi avut trei copii autiști (1)
• Da, există ieșire din autism! (2)

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!