31 de persoane şi-au pierdut viaţa după tragedia dimn clubul Colectiv. Una dintre victime nu a fost încă identificată
La intrare mâinile întinse erau acum negre. Şi fierbinţi.

Când îi scoateam unii aveau gură plină de sânge, nu ştiam decât că mişcă toţi. Unui băiat pe care îl scosesem afară încă îi ardeau hainele şi parcă nu vedeam asta. Cineva a început să i le rupă.

Câţiva încercau să spargă fără succes lăcăţele de la uşa laterală a vagonului de fier.

După încă un drum în curtea mare a apărut maşina de pompieri şi în curând 2 salvări. Câţiva au început să întindă furtune. Salvările au fost imediat copleşite, să vină multe, să vină mai multe. Nu veneau, accesul e dificil. Să-i ducem în stradă, a strigat cineva inspirat şi operaţiunea a început instantaneu. Mutau oameni din curtea mică în rondul de la Maternitatea Bucur. Acolo erau deja câteva salvări şi smurd. Toţi însă au rămas acolo, blocaţi şi năuciţi, neştiind cum să procedeze - accesul e dificil. N-a ieşit nici măcar o targă din smurd să alerge spre intrarea clubului atunci, nici una. Toţi din maşinile astea se-nvarteau panicaţi aşteptând ordinele haotice. Noroc că oamenii aduceau în viteză răniţi şi salvările au început să-i preia.

Repede înapoi. Doi pompieri foarte tineri îşi puseseră măştile să intre. Au ieşit însă destul de repede şi au început să se dezechipeze. <<Ce faceţi, e plin de oameni înăuntru. Nu mai avem oxigen. Luaţi alte butelii. Nu avem, trebuie să vină.>>

Aici ar trebui să fac o pauză de 100 de ani. Câţi oameni or fi murit până să vină ceilalţi pompieri cu alte butelii?", se întreabă autorul scrisorii deschise.

"La al doilea drum în stradă cărăm un tip corpolent împreună cu alţi 2. L-am pus lângă roată din spate a unui smurd şi am fugit înapoi. Câţiva jandarmi au blocat gangul, cred că ceilalţi 2 au trecut printre ei, eu nu. S-a făcut cordon, a început mobilizarea. M-am întors lângă smurd, un pompier îi făcea masaj cardiac tipului corpolent şi chel. “Ai nevoie de ceva? Un balon, ar trebui un balon”. Următoarea salvare era la 2 metri, am cerut un balon. A venit o asistentă/medic repede şi l-a schimbat. Avea părul castaniu prins într-o coadă lungă, acţiona rapid şi exact. E salvat, mi-am spus.

Începuseră să vină foarte multe ambulanţe, jandarmii făceau perimetru încercând să scoată privitorii din stradă, se umpluse de televiziuni. Trecuse peste jumătăte de oră. Înăuntru nu ştiu dacă mai trăia cineva. <<Probabil nu era nimic de făcut, s-a întâmplat atât de repede totul încât nu avea nimeni ce să facă.>> Asta spun mulţi oameni care au fost acolo.

Am sunat unul din prietenii cu care ieşisem. Stătea aproape, fugise să ia haine, o pătură, apă. Brusc, mi-a venit o idee. Cu o oră mai devreme taxiul mă adusese greşit la concert, la capătul străzii. Auzisem muzică din stradă, văzusem nişte geamuri. Am fugit acolo, pe Tăbăcarilor, unde erau parcate 2 maşini de pompieri. Lângă ele probabil şoferii. <<Ce faceţi, de ce staţi, sunt geamuri înspre stradă. Sunt blocate, am încercat>>. Nu-mi venea să cred, m-am dus spre geamuri. Erau blocate cu bca până în partea de sus unde era o gură de ventilaţie. Bca-ul acela care zboară la un ciocan, mi-am spus. N-am înţeles până acum de ce acele geamuri imense n-au fost eliberate de bca şi folosite ca intrare în club. Sunt în stradă, nu poate fi invocat accesul dificil.

În piaţă era acum nebunie. Pompieri, smurd, ambulanţe, vânzoleală. Jandarmii făcuseră cordon. Apăruse o maşină de pompieri – centru de comandă, m-am oprit vizavi de ei. <<Pregătiţi centrala, care e codul? 131 sau 141? E 131>>. Deschid uşi, apasă butoane, învârt 2 foi A4. După câteva minute: <<Băăi, e 141, am primit eu sms acum>>. (poate eu am înţeles greşit numerele, voi însă sper că aţi priceput situaţia). 15 metri mai încolo, lângă roata din spate a unui Smurd, cineva punea cearşaful alb peste un tip chel şi corpolent.

De la încă 100 de metri, prietena care-şi căuta soţul ne-a dat prin telefon prima veste îngrozitoare. Am aflat încă una abia a doua zi. Ne-am reîntâlnit afară peste minute bune. Veniseră şi părinţii lui şi alte 2 prietene. Blitzurile şi microfoanele ciuguleau din ei fără milă. Am plecat de acolo să putem să ne privim îngroziţi în linişte", povesteşte tânărul momentele de groază.

"La 4.10 treceam pe jos, spre casă, pe lângă gardul Casei Poporului. Macarelele de la Şantierul Neamului erau puternic luminate. Nu se poate, mi-am spus, aşa trebuie să fie noaptea, luminate. Apoi am auzit voci, indicaţii de şantier, nu fantasmam, se lucra.

Ei bine, vreau un răspuns şi la întrebarea asta: la ce spital, şcoală, autostrada se construieşte şi noaptea în ţară asta?

Nu vrem demisia, probabil o să vină alţii şi mai nepregătiţi. Aţi fost acolo şi aţi văzut. Vreau să răspundeţi la întrebarea de la început: Ce-o să faceţi, care sunt paşii în cazul unui cutremur şi cum va pregătiţi oamenii – atât cei care intervin în situaţii de urgenţă cât şi pe noi, cetăţenii. Cum pregătiţi învăţătorii şi copiii din şcoli. Pe cei din instituţii publice, pe cei din blocurile şi casele vechi, pe turiştii care se îngrămădesc cu miile în hrubele din centrul vechi", încheie Adrian C.