Am făcut această introducere ca să înțelegeți de ce ne-am prezentat tot neamul atunci când el a depus jurământul la Academia de Poliție din București. Fără nicio discuție, când s-a anunțat data jurământului, ne-am organizat cu toții de plecare. Mamaia nu depășise granițele județului niciodată, iar singurele deplasări spre orașul reședință de județ se întâmplaseră să fie cu ambulanța, până la spitalul județean. Vă dați seama ce însemna pentru ea să meargă la București!

Am să scurtez povestea cât de mult pot, că nu e simplu să povestești pe scurt cum a fost prima deplasare a oltenilor în Capitală. 

 

Ceva exagerat de modern ni s-a părut. Bine, noi mai mult de gara Dragănești-Olt din care plecaserăm nu cunoșteam, dar Gara de Nord ni s-a părut că e la fel de modernă ca un aeroport sau chiar ”ca-n America”. Mamaia era convinsă că așa e în America. 

Din păcate, Dumnezeu nu ținea cu noi în ziua aia și afară ploua cu bulbuci, că altfel chiar am fi văzut o gară strălucind de modernitate, dar n-a fost să fie. Tata, care era descurcărețul familiei, ne-a lăsat pe noi (eu, mama și bunicii) pe peron, ca să meargă el să identifice rutele care aveau să ne ducă tocmai pe Aleea Privighetorilor, la Academia de Poliție.

 

Într-un final, s-a întors și tata și ne-a și explicat cu ce autobuze/trolee/tramvaie urma să mergem până acolo, ca și când noi am fi locuit în Capitală și ne-am fi mișcat numai în mașina personală. Știu că după ce făceam dreapta la Casa Presei aveam s-o ținem tot înainte. Practic, să ținem asfaltul, cum se zicea pe la noi.

Când am ieșit din gară, ce să vezi? Ploua în continuare! Avea mama o umbrelă, dar cât să ne țină pe toți? Tataie a fost, oricum, cel mai viteaz. El avea geacă de piele și prin aia nu trecea apa! Ne-a și zis că el are geacă de piele și pălărie și n-are nevoie de umbrelă. Avea pălărie nouă. Și geaca era aproximativ nouă. De fapt, era de-o vârsta cu mama geaca, dar când auzise tataie că trebuie să meargă la București, se dusese la un cojocar din sat ca să i-o revopsească. Era atât de purtată că i se dusese vopseaua de pe ea.

 

 

Neagră tuci și lucioasă, combinată cu pălăria nouă, îl făcea pe tataie să pară un mafiot cu experiență. Mai și mergea în urma noastră că avea probleme cu varicele la ambele picioare și chiar ziceai că e bodyguardul nostru. Tata, singur înainte, ca un căpitan de oaste, iar eu cu mama și mamaie la mijloc, foarte organizați.

Ne-am udat ca toate alea! Au mai trecut și mașini și ne-au mai stropit din bălți... Eram, deci, udați uniform. Am ajuns în stația de troleu și ne-am aliniat frumos, ca oile la strungă, să ne uităm de autobuz. Mamaia chiar s-a certat cu tata că veneau autobuze mereu și noi nu urcam. Tata striga de când le vedea: ”Ăsta nu e bun! Ăsta nu e bun!” Mamaia, săraca de ea, după ce le-a urmărit pe toate cum se duc, s-a luat de el: ”Ce-are? Dă ce nu e bun? Uite că merge? Cât mai stăm acilea? Hai, domne, să ne urcăm în care o fi, ne dăm jos mai încolo dacă n-o fi bun, dar nu stăm să facem nazuri la autobuz!”

 

A încercat să-i explice cum e numerele, ne-a și arătat unde să ne uităm. În fine, când am înțeles cum stă treaba, ne-a și venit autobozul bun și nu ne-a mai fost utilă informația. Am urcat în gașcă, tata a compostat toate biletele și ni le-a împărțit la fiecare. Au mai trecut câteva stații și autobuzul s-a aglomerat, că știți cum e la Capitală (dar noi nu știam). N-am reușit să stăm tocmai grupați, dar n-a fost nicio tragedie. Mă rog, a fost chiar mai bine să nu pară că suntem împreună.

 

 

Dar înjurături, nene, nu așa! 

”Băga-mi-aș ... ! Ce ... mea e asta, bă? Jdgf89e4t5euggdhff mă-tii de boșorog, ce dfjifjeiofef ai pe tine?”

Noi, cu capetele ridicate, ca puii pe pitpalac în lanul de grâu, nu știam ce se întâmplă. Eu era lângă mama, tata cu mamaie un pic mai încolo agățați de-o bară, iar tataie în dreptul ușii, prin mulțime. 

 

Imediat, au început să vocifereze și mai mulți. ”Vedeți că v-a murdărit ăsta!” am auzit și am ciulit urechile și mai bine. Apoi iar înjurături. ”Ce nfjhferifherif îți curge vopseaua! Hakjlrferkfjerk de moș! Al dracu cu geaca ta! Băga-mi-aș hskjhfkhf în tine! Șlseeifrogieriodkhvdfkjvbhadfkvbaerkfheru!”

 

Nici măcar tataie nu luase în calcul că ploaia de care el nu se speriase avea să-i îmnoaie vopseaua de pe geacă și vopseaua - ce să vezi? - avea să se mute pe hainele tuturor celor care se atingeau de el în aglomerație. A fost rândul nostru să ne purtăm ca niște mafioți și să ne prefacem că boșorogul ăla cu geaca de pe care curge vopsea nu e cu noi. Tata ne-a făcut semn discret să nu scoatem un cuvânt, drept pentru care ne-am uitat cu toții pe geam, rugându-ne în gând să nu ia tataie bătaie. Am coborât la prima, iar tata s-a ocupat să-i facă un semn discret lui tataie că e momentul coborârii – adică a tras de el spre ușă și am reușit să coborâm cu toții într-un cor de înjurături.

V-am zis asta așa... apropo de secrete ale gecilor de piele pentru că am văzut că sunt la modă (și gecile, și secretele lor).

 

Pe aceeasi tema...

• Cum făcea mamaia pâine fără drojdie
• Bunicile noastre care s-au descurcat...
• Mutatul la țară, noul american dream

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!