S-a enervat, s-a ridicat din fața calculatorului, a zis că nu mai suportă școala online, că nu mai poate așa, că asta nu e școală, că urăște pandemia, urăște și virusul și toată situația asta în care suntem. Cred că mă urăște și pe mine că stau tot timpul cu el în casă, dar asta nu a zis-o.

 

I-am zis că-l înțeleg, dar nu prea am cu ce să-l ajut. Traversăm vremuri ciudate și nici eu nu știu mai multe lucruri, suntem împreună în asta și încercăm să facem tot ce putem noi să ieșim cât mai bine.

 

Și mi-a venit și răspunsul: ”Nu ai cum să înțelegi, mami, pentru că n-a fost pandemie când erai tu copil! Voi n-ați avut pandemie!”

 

Of, bine că n-a fost!

 

 

 

Nici nu știam că ar putea exista calculatoare în viața reală. Se zvonea ceva, ceva, dar astea erau prin filme, posibil să nu fi existat și în realitate. Auzisem despre ele că ar fi ca un televizor (deși nici televizoare nu avea tot satul), dar nu știam ce se poate face cu ele. Abia prin gimnaziu ajunsese la urechile noastre o informație cum că te-ar putea ajuta la teme, dar noi tot nu pricepeam cu ce te-ar ajuta la teme o chestie ca un televizor. Noi ne făceam temele fără calculator. Deci... cam inutile calculatoarele astea!

 

 

Unde? Acasă sau la școală? La baia săptămânală sau cum? La școala mea, nu exista apă curentă. Nu aveam nici sursă de apă potabilă. Mergeam de acasă cu o sticluță și, în unele pauze, alergam la fântâna din sat (la vreo 500 m de școală, să ne umplem sticlele). Nu vă alarmați că nu curgea apa la baie! Nu aveam nici baie. Era o construcție, cu ”trei cabine” - erau doar pereții, fără geamuri, fără uși, pe model de budă turcească, unde ne făceam nevoile. Trebuia să rogi o colegă să stea ”ușă” (”Îmi ții și mie ușă?”) ca să nu te vadă chiar toată lumea.

 

Iarna, ne mai spălam cu zăpadă, dar nu pentru că foloseam toaleta, ci pentru că asta era unica distracție a anotimpului: să jucăm prinselea și cel care era prins era spălat cu zăpadă. Nu exista noțiunea de spălat pe mâini după folosirea toaletei, cu atât mai puțin să ne spălăm așa... în dorul lelii.

 

Iar acasă... cine știe? Eu mă mai spălam. De restul, nu știu. Cred că toți ne mai spălam.

 

Era sfântă baia săptămânală, sâmbătă sau duminică - trebuia să fii curat pentru următoarea săptămână. Nu ne spălam mai des pentru că exista riscul să ne tragă curentul, să răcim dacă ne spălăm și părul și, bine, nu aveam apă caldă nici măcar ca la București când e rece.

 

 

Aveam! Din asta aveam. Nu ne luam noi prea mult în brațe, cel mai mult ne băteam, dar problema distanțării o puteam rezolva. Mă rog, la noi erau altele care ne-ar fi putut pune în pericol în caz de pandemie. Noi mâncam toți dintr-o gutuie, de exemplu. Nu se putea niciodată să mănânci singur o gutuie. Nici nu aveai cum, că nu se hăpăie ușor, dar nici nu erai lăsat. Când scoteai ceva/orice din ghiozdan, ceilalți veneau la tine ”Dă și mie o mușcătură!”. De multe ori, împărțeam mușcături în ore, dând fructele pe sub bănci de la unii la alții. Când îți trecea gutuia prin bancă, mușcai și plasai mai departe. Ne mai și cădea pe jos, pe... stați să vedeți.

 

 

Vă place motorina? Parchetul din clase se trata cu motorină. Săptămânal! Ajungea să ne prindă și pielea miros de motorină. Eu încă îl mai simt acum, când scriu despre el, între ochi. Așa îl simțeam... Simțeam că-mi intră în nări ca două tepușe care îmi împungeau ochii. Hainele, cărțile, pielea, respirația, totul mirosea a motorină. Când ajungeam acasă, duhneam de ziceai că vin de la SMT, nu de la școală. Dar, sigur, motorina era dezinfectant și sănătatea noastră era importantă. Dacă ne cădea gutuia pe jos, nu era nicio problemă, clase fusese dezinfectată.

 

 

Cum să vă zic... după ce cădea bruma, noi aveam oricum ”masca” obligatorie. Și căciula! Ne legau cu fularul la gură ca să nu tragem aer rece în gât să facem gâlci. Ni se uda fularul de la condens, se mai umplea și de ceva secreții din nas, funcționa ca un scut când era ger pentru că tot ce era umed îngheța. Și o să spuneți că da, dar fularul îl purtați numai afară, nu și în interior. Da, așa e, dar la noi în școală era ca afară. Nu putea fi considerat spațiu închis pentru că mereu era vreun geam spart. Iarna nu ne dezbrăcam niciodată de cojoace în clasă. Aveam sobe, dar lemnele erau puține. Un braț de lemne la fiecare clasă. Știți cum e să bagi un braț de lemne într-o sobă? Știți câtă căldură face? Cât să nu poată crăpa soba de la îngheț!

 

Școala online pe vremea noastră ar fi fost școala pe hold, iar părinții noștri s-ar fi bucurat că au ajutor în plus în gospodărie. Nu te mai putea fofila de la cules prunele pe motiv că ai teme de făcut. Nu mai lipseai de la culesul viei sau porumbului pentru că trebuie să mergi la școală. 

 

Cât despre impact, număr de cazuri, situații din spitale și alte povești, cine să le știe? Mark nu se învrednicise să facă Facebook-ul, se juca și el prin alte colțuri de lume, probabil, ca și noi. Nu aveam Internet, telefoane mobile (erau doar două familii în sat care aveau telefoane fixe și a mea nu era una din cele două). Aveam TV și TVR, radio și foarte puțin timp de urmărit știrile. În casa mea se urmărea Telejurnalul cu sfințenie. Aveam grijă să luăm cina înaintea știrilor și să urmărim toți jurnalul de seară, adunați în camera de la drum, pe marginea patului, cu ochii în cutia de lemn din care ne vorbea un nene sau o tanti pe-o fereastră.

 

Așa am urmărit și Revoluția, un fel de pandemie a copilăriei noastre. Nu vreau să spun că am dus-o mai bine sau mai rău, am vrut doar să spun la ce m-am gândit eu azi.

 

În rest, aveți grijă de voi! 

 

Pe aceeasi tema...

• Secretul gecii de piele cu care s-a îmbrăcat tataie când a venit la București
• Poporul berzei și educația sexuală la homo sapienși
• Mutatul la țară, noul american dream
• Bunicile noastre care s-au descurcat...

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!