Că ne place sau nu, există o problemă în această țară pe care mulți dintre noi o ignorăm și anume lipsa sanatoriilor și existența bolnavilor psihic. 

 

Nu de puține ori am povestit despre sora mea, care are nevoi speciale. Nu de puține ori, m-am plâns că nu există centre speciale, unde ar putea fi îngrijită. Și nu de puține ori am fost sunată de către părinți care au astfel de copii pentru a mă întreba dacă știu unde ar putea să-i ducă. Adevărul este că nu știu! Diferența între acești copii și femeia de la metrou este uriașă. Dacă acești copii, care nu reprezintă un pericol pentru societate sau pentru cei din jurul lor, nu au suficiente locuri în centre, credeți că un adult violent va fi acceptat într-un astfel de sanatoriu? Nu prea. E periculos pentru ceilalți și e greu de îngrijit.

 

 

1. Sunt informații verificate personal, în urma cărora susțin cu tărie că adevărata problemă este în sistem. 

La o primă căutare pe Google am găsit informații despre spitale sau azile pentru bătrâni, de regulă, bolnavi de Alzheimer. În spital poți interna un bolnav psihic pentru cel mult două săptămâni, timp în care medicii îi pun un diagnostic, apoi se încearcă medicamente antipsihotice până când pacientul reacționează pozitiv la unul dintre acestea. După aceste două săptămâni, îngrijitorul pacientului este sunat pentru a externa pacientul. De aici rezultă o primă întrebare: “Ce se întâmplă cu acei oameni care nu au rude pentru a-i îngriji? În grija cui rămân?”

 

2. Următorul pas este ca îngrijitorul să primească documentele necesare internării pacientului într-un centru. Niciun centru nu va primi un bolnav psihic fără diagnostic și tratament prescris de medic. Astfel, apare a doua întrebare: “Cum sunt protejați cetățenii români de persoanele cu afecțiuni psihice, dacă aceștia n-au nicio șansă de a fi internați în astfel de condiții?” 

 

3. Al treilea pas pentru a definitiva internarea pacientului este vizita sau un telefon la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din județul din care face parte pacientul. Dacă vorbim despre un adult, nu am nici cea mai mică idee care este instituția la care putem apela. Din nou, apare o problemă despre care nimeni nu vorbește: “De ce nu există informații, care ar putea educa românii care au astfel de probleme?”.

 

Așa cum spuneam mai sus, sora mea are encefalopatie infantilă. Adică vârsta ei psihologică a rămas la fel ca a unui copil. Nu de puține ori am fost nevoiți să o internăm pentru investigații și tot de atâtea ori medicii și-au exprimat temerea că va fi abandonată în spital. De aici, iarăși am o întrebare: “De ce se tem de asta?” Ce se întâmplă cu pacienți care sunt abandonați? Unde pot fi duși? Nu știu, însă tind să cred că și medicii știu cât de dificil este să găsești un loc liber într-un sanatoriu.

 

 

Ca ea sunt mii. Du-te la Universitate, Unirii sau Gara de Nord și stai pe stradă 2-3 ore. Vei vedea oameni care vorbesc singuri, care se ceartă cu persoane pe care și le imaginează sau care pot deveni agresive fără niciun motiv față de trecătorii de pe stradă. În grija cui sunt acele persoane? Au fost oare acele persoane consultate vreodată de un psihiatru, ca apoi autoritățile să le lase libere pe stradă? Se ocupă cineva de acele persoane pentru a-și lua antipsihoticele? N-am certitudinea că s-ar întâmpla asta, dar tind să cred că nu...

 

În țările civilizate, dacă ameninți pe cineva, chiar și în glumă, ești reținut și supus expertizelor psihologice. În cazul nostru, este nevoie ca cineva să moară pentru a fi luat în serios de către autorități.

 

Dacă românii ar avea mai multă educație sau informații despre ce au de făcut în astfel de cazuri, poate că tânăra de 25 de ani, n-ar fi murit. Poate că o astfel de tragedie ar fi putut fi evitată dacă statul român ar investi într-o problemă reală. Bolnavii psihic există! Și mai mult decât atât, există printre noi, cei care n-am fost bătuți de soartă. 

 

Dacă românii ar fi luat în serios amenințările acestei femei, lucrurile nu ajungeau în această situație. Nimeni, dar nimeni din cei 300 de prieteni pe care femeia îi avea pe Facebook nu a reacționat. De ce nu a sunat nimeni la poliție să spună că există o femeie care amenință și care pare să aibă probleme psihice? Iarăși revin și dau vina pe statul român. Dacă voi nu ne spuneți ce trebuie să facem, credeți că ne "deranjăm" să sunăm la 112 și să spunem că există o femeie care ni se pare nouă că ar fi un pericol public? 

 

Am fost acuzată că iau apărarea acelei femei. Exclus. Faptul că în ochii mei, adevărații vinovați sunt rudele, prietenii și statul, nu o face nevinovată. Atâta vreme cât o persoană reprezintă un pericol public este evident că trebuie închisă, însă cum facem asta? Cum ne protejăm noi, cei care avem șansa unei vieți normale, de ei? 

 

Am fost acuzată că sunt frustrată că se construiesc prea multe biserici. Sunt frustrată, recunosc. Dar văd lucrurile în felul următor: bugetul de stat este ca un salariu la care contribuim cu toții. Și atunci când eu, de exemplu, îmi iau salariul, mă gândesc în felul următor: cât la sută din salariu cheltuiesc pentru adevăratele nevoi de supraviețuire, cât la sută cheltuiesc pentru bunăstarea sufletului și cât la sută cheltuiesc pentru a ieși "frumoasă" pe ușă? Nu este evident, oare, că pentru a fi frumoasă și liniștită sufletește, ar trebui să supraviețuiesc întâi? Și atunci, nu am dreptul de a fi frustrată că pentru Catedrala Neamului s-au cheltuit în jur de 200 de milioane de euro, din banii pe care eu și tu îi dăm statului?

 

Oare nu am dreptul de a fi frustrată că în loc să asigurăm locuri pentru bolnavii de orice fel, fie fizic, fie psihic, ni se cheltuiesc banii pentru pentru catedrale? Oare dacă soră-mea, femeia asta și alți bolnavi s-ar duce la această catedrală, oare s-ar vindeca? Pe soră-mea am dus-o și nu s-a vindecat.

 

Cam asta este adevărata problemă. Sigur poate că greșesc, dar realitatea este mai dură decât suntem noi lăsați să o vedem. Și nu uita: violența hrănește violență. Atâta vreme cât îi dorești ce e mai rău unei femei lăsate în voia sorții, nu ești cu nimic mai diferit. Este oribil ce s-a întâmplat, însă dacă aveți ceva de spus, spuneți către oamenii care chiar sunt responsabili de crimă. Dacă vreți dreptate, cereți dreptate, însă nu atât de superficial! 

Vrei să-ți lași copilul pe stradă și să fie în siguranță? Îndreaptă-te către cei care sunt responsabili pentru siguranța noastră. Și tu și eu avem datoria morală să facem dreptate acelei fete și celor cărora li se pot întâmpla aceeași tragedie. 

 

Și încă un lucru: știți cât costă un loc într-un centru privat pentru un bolnav psihic? De la 2500 lei în sus. Și atunci, oare chiar nu am dreptul să-mi manifest mâhnia că banii mei sunt cheltuiți greșit? 

 

Cosmina Tudosă 

 

Pe aceeasi tema...

• Dorina Stamate, psihoterapeut: „Postările Magdalenei Șerban justifică actele pe care le plănuia deja“

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!