Am văzut-o pe Dora şi aş fi vrut să mă îndrăgostesc de ea. S-o iubesc aşa cum a iubit-o poetul, dar mi-a fost teamă. Am lăsat-o să plece. Am urmărit-o cu privirea şi nu i-am spus niciun cuvânt. Nu aş fi putut să vorbesc cu ea. Ce să-i spun? Toate cuvintele mele ar fi fost prostii, toate gesturile ar fi fost deplasate. Cu ce puteam să-i îmbogăţesc viaţa? O iubise poetul.
Dora a plecat ca să scape de privirile vinovate, de reproşuri nespuse şi de critici cum că nu se ridică la înălţimea moştenirii primite. În fiecare primăvară mă gândesc la Dora. Mi-e dor de ea cum, poate, îi e dor şi poetului.