Edward G. Robinson, născut în Bucureşti, cu numele de Emanuel Goldberg (român de origine evreiască), la data de 12 decembrie 1893, a fost al cincilea din cei şase fii ai familiei, iar primii 8 ani de viaţă i-a trăit într-o casă mică, alături de părinţi şi bunica din partea mamei.

Din cauza contextului naţional de persecutare a evreilor, familia a fost nevoită să plece în America. Emigrarea întregii familii presupunea foarte mulţi bani, mai mulţi decât putea să-şi permită, fapt pentru care au plecat pe rând: fratele cel mai mare a plecat primul, urmat de tatăl lor. Cu banii strânşi din diversele munci în Statele Unite, aceştia au reuşit să facă posibilă plecarea celorlalţi membri ai familiei.

S-au stabilit în cartierul Lower East Side din New York când Emanuel avea nouă ani. Trăiau în continuare într-un apartament mic, iar noua lor viaţă nu era nici pe departe luxoasă, dar erau în America, tărâmul tuturor promisiunilor şi oportunităţilor.

Tânărul Manny (cum era alintat de familie) a intrat la Şcoala Publică nr. 137 şi a învăţat engleza imitându-şi colegii americani. A fot un elev eminent, excelând la toate materiile cu excepţia sportului. Citea foarte mult şi, prin intermediul şcolii Townsend Harris Hall, şi-a descoperit talentul oratoric.

La vârsta de 17 ani, a intrat la City College of New York, apoi a fost acceptat la American Academy of Dramatic Arts (AADA) cu bursă. În perioada petrecută la AADA a fost sfătuit să-şi schimbe numele. „Am păstrat iniţialele EG, dar nu am nicio idee de ce am ales Robinson ca nume de familie… Dacă ar trebui s-o fac din nou, aş alege unul mai scurt – nu aveţi nici cea mai mică idee cât de mult îţi ia să scrii «Edward G. Robinson» unei turme de vânători de autografe...”, a declarat el câţiva ani mai târziu.

Dupa ce a absolvit AADA, la 19 ani, era deja pregătit să răspundă provocărilor lumii. „Cum este să te simți pregătit pentru cele mai importante roluri scrise vreodată? Este de-a dreptul frustrant. Eşti gata să înfrunți toate provocările, dar acestea nu există”

, considerând întârziate oportunităţile pe care avea să le fructifice mai târziu. La început, a acceptat orice slujbă legată de scenă, de la un simplu curier sau la cel care tragea cortina dar, gradual, a ajuns să aibă roluri mici care l-au propulsat spre adevărata scenă. A acumulat o experienţă valoroasă: într-o singură piesă („Under Fire”) a interpretat patru roluri – un spion belgian, un ţăran, un ofiţer de armată şi un soldat Cockney.
Izbucnirea Primului Război Mondial îl motivează să se înroleze în Marină, deşi se considera un pacifist. „Pot rezuma experienţa mea în Marină admiţând că am învăţat mai mult despre nave, navigaţie şi flotă dintr-un film în care am jucat ani mai târziu – Destroyer (1944). Am învăţat însă să fac un nod...”, avea sa spună Robinson.

La 24 de ani, s-a alăturat trupei de teatru Garrick Players în Washington D.C., continuând astfel să joace în mod regulat în piese. Curând era din nou pe Broadway, arătându-şi talentul şi câştigându-şi reputaţia de actor versatil. Anii ’20 au reprezentat pentru Robinson, așa cum își va aminti „o epocă de aur”.

Robinson a simţit „gustul” industriei de film când i s-a oferit un mic rol într-un film de Samuel Goldfish (încă nu era Goldwyn), turnat în New Jersey. A acceptat provocarea, dar a fost o experienţă deprimantă şi scurtă: „Nu puteai susţine personajul în niciun fel – să începi încet să construieşti punctul culminant – prima scenă filmată era ultima scenă a  filmului. Şi cum puteai să comunici non-verbal?” (Acest film era, bineînţeles, un film mut.)

Deşi nu era o fire foarte sociabilă, Robinson se bucura de participarea la petrecerile de după piesele de teatru, date de către colegii săi. La o astfel de petrecere a întâlnit o femeie, pe nume Gladys Lloyd. „Gladys era înaltă, frumoasă, aristocrată, reţinută, îngrijită, spirituală, având un şarm natural. Şi a fost dragoste la prima vedere.” S-au căsătorit la sfârşitul anului 1925 şi s-au stabilit într-un apartament spaţios din apropierea cartierului Greenwich Village din New York.

În 1927, Robinson apare într-o piesă numită „The Racket”, care i-a schimbat viaţa profesională. În ea juca rolul unui  ganster, un rol ce nu i-a plăcut însă deloc. „Înţelegeam foarte puţin furtul şi crima şi, de aceea, nu aveam un etalon după care să-mi creez caracterul”, a declarat el. Dar l-a creat, iar piesa a fost un succes. Mogulii din industria filmului s-au îngrămădit să-l vadă, iar Robinson a început să primească invitaţii de la multe studiouri din Hollywood.

A mers până pe coasta de vest a Americii şi a iubit California. „Mirosul portocalilor, al palmierilor, climatul fenomenal, ritmul de viaţă încetinit, un sentiment al ruralului şi oraşului combinat... un loc minunat pentru a fi vizitat, dar cine ar fi vrut să trăiască acolo?!” A refuzat oferte din partea studiourilor şi s-a întors în mult prea iubitul său New York.

Dar Hollywoodul era hotărât în privința lui Robinson, iar în 1929 producătorul Walter Wanger de la Studiourile Paramount a fost cel care l-a ademenit pe Robinson să muncească la Hollywood. „Imaginile vorbitoare” sosiseră şi, deşi Robinson nu era încântat de scenariul filmului „Hole în the Wall”, a vrut neapărat să aibă şansa să lucreze cu Claudette Colbert şi să încaseze cei 50.000 de dolari cu care era plătit de Paramount.

Încă hotărât să stea departe de orice relaţie permanentă cu Hollywoodul, Robinson se afla în tren, înapoi spre coasta de est a Americii, când a primit un rol în „East is West”. Cu cât înainta spre staţia finală, oferta de remunerație creştea astfel: „Oferta era de 25.000$ în Albuquerque, 35.000$ în Kansas City, 50.000 $ în Chicago, şi 100.000 la momentul sosirii mele în Grand Central Station din New York.” S-a întors la Hollywood şi a făcut filmul.

În 1930, Robinson a apărut în „Dl. Samuel” ce a fost pe scena New York-ului pentru scurt timp. La acel moment nu avea cum să ştie, dar când a încheiat ultima reprezentaţie, a fost şi ultima piesă de teatru pentru el în următoarea perioadă de 28 de ani.

Hal Wallis, producător pentru Warner Brothers, a venit la New York cu o ofertă de contract şi, de data aceasta, Robinson a acceptat, dar cu multe rezerve. El şi soţia sa, Gladys, s-au mutat în California. Robinson nu a fost impresionat de primul său film făcut sub contractul cu Warner Bros., o dramă minoră intitulată „Widow from Chicago”.
   
Totuşi, următorul scenariu ce i-a apărut în cale avea să schimbe totul. Era numit „Little Caesar”. După standardele de azi, „Micul Caesar” ar putea părea relativ blând, dar în 1930 a uimit audienţa. Era brutal, dezolant şi înfiorător, iar performanţa lui Robinson ca un şef de mafie nemilos era la fel de şocantă. Intensitatea şi puterea sa în acel rol nu mai apăruseră până atunci pe ecran; ROBINSON s-a trezit ca fiind un star de cinema în toată regula, recunoscut şi încolţit de fani oriunde mergea. Deşi mulţumit de succesul filmului, Robinson a găsit reacţia publicului ca fiind ciudată. Pentru un om cu caracter rezervat, această bruscă apariţie în vizorul publicului a avut mereu dezavantaje: „Eram abordat frecvent de tipi, de obicei mai mult decât băuţi, care mă acostau, Durul, hah? Micule Caesar, hah? Ei bine, hai să vedem cât de dur eşti. Dacă-ţi dau una, îţi revii poimarţi!”… Era clar că dacă mă loveau, nu-mi reveam marţi, ci probabil mult mai târziu”.

Familia Robinson a început încet-încet să se simtă stabilită în California, deşi încă considerau New York-ul ca fiind casa lor. Când Gladys a rămas însărcinată, în 1933, s-a întors acolo până când a născut, pentru a fi mai aproape de familia ei (şi de doctorul familiei).

Tatăl în devenire filma „The Little Giant” la acel moment, dar a putut fi pe Coasta de Est la timp pentru naşterea fiului lor, Edward G. Robinson, Jr..

Înapoi la Hollywood, Robinson a continuat să lucreze în mod susţinut în filme, cumpărând şi o casă în Beverly Hills.

Tatăl lui Robinson nu mai trăia, dar mama şi fraţii săi vizitau din când în când ramura de vest a familiei. Doamna Goldenberg, deşi foarte mândră de Robinson, a rămas oarecum cinică la adresa luxului. Iar dacă era complimentată pentru fiul său faimos, ea replica: „Da, dar mai am un fiu care este dentist.”
Succesul său i-a permis lui Robinson să-şi facă pe plac în ceea ce priveşte colecţionarea unor picturi alese – a început să construiască ceea ce urma să fie una dintre cele mai alese colecţii din lume.

Deşi Warner Bros. şi-a plasat starul în alte roluri decât cel de gangster, publicul se strângea să-l vadă pe tipul dur şi mârâitor; dar pe de altă parte, Robinson simţea că „gansterul devenea o pacoste”. De aceea, a fost o ocazie de bucurie în 1935, când Columbia Pictures l-a împrumutat pentru o comedie „The Whole Town’s Talking”, unde o avea ca parteneră pe Jean Arthur. În acest film excelent, Robinson a strălucit în dublu rol  – în unul fiind un funcţionar rezervat, iar celălalt practic reprezentând o parodie a adevăratului gangster. Rezultatul a fost atât o interpretare minunată, cât şi remarcabil de amuzantă.

Înapoi la studioul său, Robinson a intrat direct în filmările pentru „Bullets or Ballots”, primul dintr-o serie de filme în care a jucat alături de prim-starul acelui moment - Humphrey Bogart, film care a înregistrat un mare succes. În afara filmelor, Robinson era ocupat cu un spectacol radiofonic săptămânal, Big Town.
Pe măsură ce anii 1930 se apropiau, umbra războiului se arăta. Europa fusese deja în luptă, iar sentimentul politic era la cote înalte în Hollywood. Un liberal declarat, Robinson a devenit activ în cadrul mai multor coaliţii formate pentru „a lupta împotriva ororii Robinsone ce începea să măture teritoriul Europei.”

În 1940, Robinson a jucat rolul de care a fost cel mai mândru – aceea a unui cercetător şi om de ştiinţă german, Dr. Paul Ehrlich, în filmul Warner Bros, „Dr. Ehrlich’s Magic Bullet”.

Doi ani mai târziu, contractul lui Robinson cu Warner Bros a ajuns la final, iar el a ales să nu-l mai înnoiască, preferând să lucreze pe cont propriu (lucru neobișnuit pentru acele vremuri).

Cu atacul Japoniei asupra Pearl Harbor în decembrie 1941, America a intrat în Al Doilea Război Mondial, iar Robinson a început să călătorească pentru a ridica moralul trupelor peste ocean şi să ţină discursuri motivante la radioul BBC.

Dacă puţinele filme pe care Robinson le-a făcut în timpul războiului erau oarecum neglijabile, munca sa de la sfârşitul anilor 1940 a fost excepţională. Vines Have Tender Grapes, Double Indemnity, Woman in the Window şi The Stranger au fost toate filme de top, foarte bine primite de public la momentul respectiv şi la fel de impresionante şi azi. 
Ajunge în vizorul House UnAmerican Activities Committee (HUAC), organizaţia care, descrisă de mulţi ca fiind o vânătoare de vrăjitoare modernă, va distruge multe cariere din industria filmului şi va lăsa răni deschise chiar şi 50 de ani mai târziu. De necrezut, dar multele cauze liberale în care s-a implicat Robinson prin oferirea de sprijin, bani sau prin împrumutarea numelui său, se întorceau acum să-l bântuie. Numele său a început să apară pe listele celor aflaţi sub suspiciune, ziariştii de scandal au început să arunce comentarii zeflemiste şi ironice la adresa lui, agentul său a trecut de la remarci împăciuitoare la a nu mai fi disponibil pentru el. „Îmi luam micul dejun – o cafea şi pâine prăjită – fără a avea unde mă duce, nimic de făcut; inactivitatea atârna greu asupra mea şi fără a avea capacitatea să mă descurc cu aceasta.”

Eforturile lui Robinson de a contracara punerea lui pe lista neagră – scrierea de scrisori, discursuri radiofonice, participarea la ziua „Sunt american” din Chicago, păreau să mai oprească avalanşa. Astfel, în 1948, a primit două roluri importante: patriarhul din „All My Sons” şi Johnny Rocco în „Key Largo”. Interpretarea sa drept gansterul vulgar, nemilos şi egoist Johnny Rocco, i-a adus aprecieri de neegalat, deşi era trecut pe afiş al doilea, după Humphrey Bogart, starul Warner Bros..

Din nefericire, un simplu act de bunătate (un ajutor financiar),  avea să-l trimită pe ROBINSON înapoi în hărţuială celor de la HUAC. În curând, se găsea din nou în dificultatea de a găsi de lucru la Hollywood, cu excepţia unor filme de categoria B, de duzină. A plecat în Anglia şi a găsit câteva roluri acolo; de asemenea, s-a întors pe scena teatrală a New York-ului, unde nebunia de pe Coasta de Vest încă nu ajunsese.

Simţind că nu mai are nicio alternativă, Robinson a cerut o audiere în faţa HUAC şi a prezentat un document pregătit cu migală prin care arată că nu doreşte niciun rău Americii.

În primăvara anului 1952, Robinson a apărut înaintea HUAC pentru a treia şi ultima oară şi, din pură disperare, le-a spus ce doreau să audă: că a fost sedus într-o organizaţie comunistă şi că îi era ruşine de aceasta. Adevărul era că era dezgustat de sine însuşi şi de toţi cei implicaţi, dar nu era nicio altă modalitate de a-şi recăpăta viaţa şi cariera.

După ceva timp, la Hollywood, nimeni altul decât Cecil B. DeMille, l-a readus pe ROBINSON în lumea filmului. Interpretează rolul lui Dathan în filmul „Ten Commandments”. 

La finele anului 1956, soţia sa Gladys intentează procesul de divorţ şi astfel îi revine jumătate din proprietăţile cuplului. După o serie lungă de procese, Robinson a fost forţat să vândă aproape toate picturile sale pentru a îndeplini cererile financiare ale lui Gladys. Pe perioada acestui dezastru, el a fost sprijinit de Jane Adler, prietenia lor transformându-se într-o poveste de dragoste. La scurt timp după ce divorţul a fost finalizat, Jane a fost de acord să se mărite cu el. I-a redat respectul de sine şi acel tip de iubire pe care el „nu a mai cunoscut-o vreodată”.

Robinson s-a întors la muncă cu mult entuziasm, apărând nu numai în filme şi pe scenă, dar şi în noul mediu – televiziunea. Pe marele ecran a apărut printre altele, în „Robin and the 7 Hoods”, „The Prize”, „Cheyenne Autumn” şi „The Cincinnati Kid”.

Numeroasele sale apariţii TV au inclus „Playhouse 90”, „Ford Theater”, „General Electric Theater” şi „Movie of the Week”, aparţinând CBS şi ABC.

Acasă, Robinson beneficia de un real suport din partea celei de a doua soţii, Jane Robinson, care l-a sprijinit să recupereze colecţia de pictură– multe dintre ele fiind cumpărate la un preţ mult mai mare decât cel la care el le vânduse. Robinson s-a mai ocupat de un alt hobby al său, având un adevărat talent pentru pictura de portrete. Stilul său era asemănător cu cel al impresioniştilor pe care el adora să-i colecţioneze, aducându-i multe ore de fericire.

În 1962, în timp ce filma în deplasare în Africa, „A Boy Ten Feet Tall”, Robinson a avut un atac de cord, filmarea fiind oprită până la însănătoşirea sa. Patru ani mai târziu, în 1966, Robinson s-a aflat din nou în apropierea morţii, de data aceasta fiind vorba de un accident grav de maşină, în urma căruia a reuşit să se recupereze. În 1970, în timpul unui control de rutină, Robinson a aflat că are cancer. A fost o luptă îndelungată. Următorii doi ani au fost petrecuţi prin spitale şi la chimioterapie.

Nefiind un om care să stea degeaba, Robinson a lucrat la autobiografia  All My Yesterdays (terminată port-mortem de scriitorul şi prietenul apropiat, Leonard Spigelgass). El a mai fost intrigat şi de scenariul fimului futuristic „Soylent Green” şi a simţit că are suficiente puteri pentru o ultimă interpretare ca Sol, un bătrân sensibil ce ştie că lumea este condamnată şi alege să moară înconjurat de lucruri plăcute. Partenerului său de film, Charlton Heston, i-a fost foarte greu să filmeze scena finală cu prietenul său, ştiind cât de aproape este de situaţia reală a lui Robinson.

Mai târziu, în 1972, Academy of Motion Picture Arts and Sciences a anunţat că îi va da lui Robinson Oscarul pentru întreaga sa contribuţie la lumea filmului. „Pentru Edward G. Robinson, cel care a atins măreţia ca interpret, patron al artelor şi ca cetăţean devotat... pe scurt, un om al Renaşterii. De la prietenii din industria pe care el a iubit-o.” - The Academy of Motion Picture Arts and Sciences.

Robinson a declarat că va participa la ceremonie chiar şi într-un scaun cu rotile dacă va fi cazul şi şi-a pregătit, pe patul de spital, discursul. Dar nu a fost să fie. Pe 26 ianuarie 1973, cu soţia şi prietenii alături, Edward G. Robinson s-a stins din viață.

În cadrul ceremoniei de decernare al Oscarului, Jane, soția sa, a acceptat să primească Premiul oferit în onoarea marelui Robinson. Tot ea a citit, cu mari emoții, discursul soțului său adresat lumii întregi: „Nu ar fi putut veni la un moment mai bun în viaţa unui om. Dacă ar fi venit mai devreme, ar fi trezit sentimente profunde în mine, dar nu la fel de profunde cum sunt cele de acum. Sunt foarte recunoscător colegiilor mei atât de calzi, creativi, talentaţi şi apropiaţi, ce mi-au fost tovarăşi de viaţă. Mai bogat de-atât poţi să fii?”

Pentru astfel de români a luat naştere „Români pentru o lume”, campania naţională de responsabilitate socială iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache.

„Români pentru o lume” reprezintă un tribut adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe co-naţionalii noştri care, prin activitatea lor, rămân nemuritori.

Finalitatea acestei campanii o constituie organizarea unui concurs naţional online (pe www.romanipentruolume.ro  şi pe pagina de Facebook) de tribut adus culturii sau unei personalităţi anume, prin care oameni din domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o sculptură, un poem, etc...

În urma unui vot de specialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor primi burse în România şi în străinătate.

Campania se desfăşoară online, la adresa www.romanipentruolume.ro şi pe pagina de Facebook, unde puteţi găsi mai multe detalii despre acest nou proiect cultural al Fundaţiei Sergiu Celibidache.